CU SIMBOLUL EMINESCU PRIN „TOŢI TRANDAFIRII LUMII”


tamazlicaru    Poeta Elena Tamazlâcaru vine în noua sa carte „Toţi trandafirii lumii” (Ed. Gens-Latina, Alba Iulia, România, 2017) pe circulara celor înnemuriţi cu osânda păianjenului – cea de a-şi ţese firul poetic pe imaginile gândurilor noi ce nu diferă de cele anterior pronunţate/anunţate, păstrând dimensiunea virtuţilor întru o asigurare a rezistenţei, începând cu originea (a se citi ca şi apelare a facerii lumii şi „decretare” neoficială a legii divine), în afara oricărei hiperbolizări când este vorba de unda adevărului şi de banda largă de frecvenţă a acestuia, undă de la care îi este cu neputinţă omului om să se abată de la ea: „Când firul de păianjen / S-a subțiat atât / Încât / Să nu mai poată / Susține rostogolirea / Mărului de aur / Al preistoriei, / Al omenirii, / Iată că apare un altul – / Poate holograma miticului – / Ca să nu piară / Ideea de frumusețe, / Ideea de concurență, / Ideea de continuitate… / P.S.: / Ideea discordiei, / A războiului / Și a urii / Nu e nici colaterală…”

    Eul, într-o nemurire a receptivităţii la îndemnul trăirii fervente a sentimentului înalt – iubirea (Ca toată lumea / Vorbesc cu Dumnezeu / Per tu…  /Și cu Dragostea la fel… / Și Dragostea, / Și Dumnezeu / Sunt de aceeași / Infinitate, / Putere, / Importanță… / Dumnezeu / E Dragoste…(Dumnezeu e dragoste)) – este ataşat de verigile-esenţe spre o rostuire cu o cale sinuoasă a decelării (descoperiri a ceea ce este ascuns)–„Speranțe, / Temeri, / Dureri, / Așteptări…” –aceste segmente inelare contradictorii şi cu imagini-averse ale nedumeririi şi confuziei, dincolo de istovire propunându-şi „construirea” hologramei visului, ca şi condiţie în toate timpurile de a-i mai oferi o şansă la viaţă.: „Doar iubirea… / De Țară, / De Aproape, / De Întreg… / Important e / Să nu obosim / Să credem în ea…(Doar iubirea)

    carte trandAflat într-un „laborator infinit” al anotimpurilor poetice, eul se oferă ca şi libertate a supravieţuirii în fiecare dintre ele, investigaţiile acestuia fiind  în stricta colaborare cu muza (“Muza / Nu are obligația / De / Iubită, / Amantă, / Soție… / E foarte important / Ca Ea / Să fie!”), dar neapărat şi cu dorinţa de a se transpune în actul de creaţie:„Am înțeles: / Mă tem  / De acele nopți / În care să mă viziteze / Un poem. / Și să mă întrebe / Cu fulgerul lui: / Când mă scrii?!! / P.S.: Întrebarea și răspunsul / Contează doar pentru mine?!…(Am înţeles)

Într-comuniune a versului tradiţional cu cel modern, poezia Elenei Tamazlâcaru se distinge prin colorit naţional, venind liturgic dinspre brâiele trase de către mamele/ bunicile noastre, pe fir de aţă, cu atâta migală pe deasupra prispelor caselor ţărăneşti, încât par un mesaj sfidător transmis ideologilor în preajma Sfintelor Paşti, acestea contopindu-se cu gama culorilor sumbre dinspre hora ce ţine grămăjoară un neam între două maluri, pe cât de apropiate, pe atât de înstrăinate (Prutul apele-și poartă / Amar spre mare, la vale, / Șoptind de un neam și o soartă, / În doina lui neagră de jale.(Sfântă Lumina Unirii)), mesaj în care rămâne loc pentru meditaţie:  „Cine, dacă nu noi, fiule, / De rădăcina neamului se va îngriji, / Rana sufletului o va tămădui, obloji”…

   Poezia Elenei Tamazlâcaru distinge florile noastre naţionale, cuvintele păstrând parfumul de busuioc consfinţit ca şi binecuvântare de către Cel de Sus a noului întru înălţare şi mântuire (şi aici e cazul să amintim de poezia lui Vasile Romanciuc:„Busuioc la naştere, / busuioc la moarte”), dar şi  întru deminitate, reîntregire a neamului („Mirul de busuioc şi de vâzdoagă își are crescută tija / În Dragostea de Ţara Întregită a lui Dabija”(Motiv de acuarelă), îngemănând cele două dimensiuni ale uneia şi aceleiaşi vieţi  – de aici şi de dincolo: „Cine, dacă nu noi, fiule, / lumina ogorului o va semăna / gura izvorului o va căuta?

   Versul plămădit în neosteneala gândului se diseminează miros de tămâie întru purificare, nealterare şi păstrare a sfinţeniei limbii române: „dulcele grai e-n spic, – înrourat i-e straiul / Şi greu de tot ne smulgem din câte ne-au pocit…”(A.Mateevici)). Ataşată de fiinţa celor dragi şi de lucrurile transmise ereditar prin ei, poezia Elenei Tamazlâcaru curge lacrimă purificatoare prin ochi de amintire ce constituie un „rodnic spectacol estival / al ploilor de cândva…”, propunându-ne o formă de dialog continuu cu străbunii „Cine, dacă nu noi, fiule, / Înţelepciunea străbunilor o va sorbi / Limba preasfântă o va vorbi?), dar şi cu Eminescu, care pentru români este o ghidare continuă întru neam şi spiritualiate: „Eminescu. Rugăciune sfântă către Cel de Sus. / Eminescu. La rostirea-i românul tot a spus”.

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: