SIMFONIA CERESCULUI ÎN POEMELE LUI GEORGE CĂLIN



29216312_1189473361190306_188995216907173888_oNu doar răsfoiesc această apariţie editorială, intitulată metaforic “Nelinişti de ceară”, care este semnată de scriitorul-diplomat George Călin, Ambasador Cultural, ONU-Geneva, şi care a apărut la Editura Ro.cart, Bucureşti, 2017, ci “colind” cu ochii sufletului pentru a mi-i sprijini de metaforele în lanţ, prin care “veşnic mi-e Timpul” continua iubire – prin ele însele – aceste “nelinişi de ceară”, percepute ca şi mântuire (“…mă zbat neîncetat s-ajung / cu ochii închişi / în trupul tău părăsit, / îngheţându-ţi aripa de flutur – / aripa zborului frânt), pe care poetul, identificat cu eul liric, o dăruieşte fiecărui cititor în parte: “Te-am rătăcit în mine, / sorbind roua din frunze, / te-am rătăcit în poveştile uitate / în palme de copil, / în foşnet de lacrimă uscată / pe-a dimineţii geană / descreţind săruturi / pe umeri goi de fecioară, / dansând sub roua dimineţilor / împerecheate-n toamnă…”(veşnic mi-e Timpul).
Este adevărat: nimic nu poate opri timpul în loc, nici chiar iubirea, dar omul, doar trăind continuu acest sentiment, poate valorifica raţional timpul său pământesc, asigurându-i acestuia durată nelimitată pe cerc, dat fiind, în viziunea marelui William Shakespeare că “Pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate”. Aşadar, acest îndemn de a savura înălţarea prin trăirea inedită a clipei şi imortalizarea vivacităţii acesteia, prin care “simt adâncul din mine”, evitând consecinţele durute, precum “visele-mi strivite în zboruri rotunde, / metamorfozându-se în stele uscate”, răsună implorator în toate poeziile lui George Călin: “e Timpul tăcerii, / lacrima cântecului cade-n poveste, / respiră adânc…, / respiră, / Îngerul cu aripi de dragoste / ţi-a-ngropat dimineţile-n mine” (respirare)”. Alertarea eului pentru ceea ce ar robotiza fiinţa umană este justificată continuu de absenta privire, din partea mireanului, asupra lumii Lui Dumnezeu. “Condamnat” la fericire, în nereuşita de a o vedea/ auzi/ sesiza în ecoul liniştii, ca şi continuă asigurare de înălţătoarea sa existenţă, eul sugerează însuşirea/ asimilarea parcă simplă, la prima vedere, a teoriilor de viaţă, dar atât de complicate întru a accesa uşile paradisului pe Terra “…în ţipătul unui pescăruş rănit, / învăţându-ne să păşim printre aripi de Înger, / în tresărirea unui zbor tăcut, / înflorind petunii de gând / într-un amor nebun / prin furtuni de zăpadă / prin Toamne împrimăvărate / sub un Cer fără de nori / când se aude Simfonia salcâmilor / înnebuniţi de Iubire / pentru a ne înflori în suflet / depărtări albastre”(ascult…)
Într-un dialog cu Platon, atunci “Când nu putem surprinde binele printr-o singură idee,(şi) îl definim prin trei: prin frumuseţe, proporţie şi adevăr”, eul susţine dezirabilitatea trăirii întru Iubire şi Adevărul lui Dumnezeu (“am să-ţi încătuşez, / fără să ştii, o iubire divină în sânge / din lacrima ce alunecă plămădită / de însuşi Dumnezeu ”), interogaţia retorică fiind o sugestie la contemplarea cu luare-aminte a celor ce se întâmplă, evitând “catastrofele” rătăcirii: “Omule, ce faci cu Timpul, / ce arde-n petală ascunsă de crin / cu visele strivite, / călcate în picioare, / aruncate în pustiu?(niciunde, nicicând)”. De altfel, “în noi, două miracole / se-ntorc din furtul unui sărut – Viaţa şi Moartea…”. Sau, poate, viaţa şi nemărginirea? Prin recunoaşterea cadrului ce-ţi aparţine între două dimensiuni şi de care dispui în măsura în care voia ta ar coincide cu voia Celui de Sus? Fiecare minut pare a fi o teamă de începutul sfârşitului (“mi-e teamă, mi-e teamă, / că astăzi se sfârşeşte lumea , / şi nu vei afla niciodată / cât de mult te-am iubit, / cât de mult…”(te-aş muri în mine)), în faţa căruia trebuie să răspunzi cu aceeaşi Lumină ce ţi s-a dăruit prin Lumină (“ mă cufund în explozii de lumini, / respirând printer miile de stele iubire”), dar şi prin mărturisirile ce-ţi asigură unicitatea (“lasă-mă să-ţi vorbesc despre Dumnezeu, / despre Cel ce dăruieşte flacără vieţii / când plânge până şi Cerul / de ştiute şi neştiute păcate…(cu Îngerii de mână…)), inclusiv durabilitatea propriei înălţări prin recunoaşterea misterului în care ai putea reuşi să te dizolvi înţelepciune: ”Timpul, îmbătat de vise, / ne uită goi / în respiraţia pietrelor / descoperind taina Cerurilor / ce se contractă-n noi…” (respiraţiile pietrelor)”. Noua-mai vechea dimensiune a eului este cea a conştientizării remodelării şi a accederii, prin purificare, la spațiul nelimitat al CREATORULUI (...Taina de necuprins a Sfârşitului / aparţine nu Omului, / nici Îngerului lui păzitor, / ea este proprietatea lui Dumnezeu….”), spațiu pe care, dacă l-ai atins, eşti demn să asculți, să auzi și ”să înțelegi perfect limbajul vibraţiilor, / să fii sensibil, /să înţelegi menirea Luminii, a Vieţii…”, spațiu ce păstrează misterul şi în care poți distinge rostul neostoitului zbor întru a fi chip ”după chipul și asemănarea Sa: “…nu pretind că am înţeles menirea Vieţii, / dar pierdut printre stele / mă-nvăluie Lumina, / valurile norilor, / zborul, Nemărginirea… / n-am descifrat încă Taina Sfârşitului, / încrustat adânc / în inima mea de ceară arzândă… / aşteaptă, îmi porunceşte Îngerul, aşteaptă! / cine sunt eu să refuz Îngerul? / cine sunt eu”.

   Poemele lui George Călin, ca şi maximă concentrare de măreţie a universului creat de Dumnezeu, prin simbolurile cu încărcătură întremătoare ce ne ghidează spre o perfecţiune a fiinţei, inclusiv: Cerul (perenitatea), curcubeul (tandreţea şi echilibrul), dimineaţa (lumina neprihănită) îngerul (iluminarea şi protecţia acesteia), lumina (expresia puterii cereşti), nisipul (regenerarea şi siguranţa), fluturele (pacea, metamorfoza şi bucuria) etc., etc. – toate constituie spaţiul unei profunzimi pe bolta Soarele-Răsare a Cuvântului… Învăţăturile autorului IUBIRII DE DUMNEZEU sunt adresate creștinului bulversat de haosul lumesc, ele mobilizându-l să închidă niște uși atunci când este strict necesar acest lucru și, cu credință, să le deschidă pe cele noi, rămânând OM, prin neliniştile de ceară perseverând încontinuu spre tăcerea răsunătoare a Cuvântului adoptat de Simfoniile flămânde ale CERESCULUI: : ”…aleg să aştept, / să trăiesc printre oameni, / să nu-i rănesc, / să nu-i omor, / un om nu poate avea putere asupra sufletului altui om, / între oameni nu poate sta decât Lumina…”.

ISTORIA NELINIŞTII MI-O SCRIU, de Lidia Grosu
Acrostih

Gesticulez tăcerea-n consacrate
Erori – c-un gând merituos de a-mi citi
Ostatice simţiri– de altă dată –
Ramificate-ntr-un imbold de-a-mi nemuri
Genunea – ce-a voit să mă-ncolţească…
Eu, viu, cu toată veşnicia la picioare,
Cânt libertatea de dumnezeiasca,
Ăstui destin, prin mine – reîntrupare…
Lin, şoaptele,-n contur de zboruri noi
Istoria neliniştii mi-o scriu
Nuanţă de ceresc – cu Tine-n doi,
Nuanţă de ceresc – cu Tine –viu.

Lidia Grosu, poetă, cercetător literar,
Chișinău, 2018

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: