TELURIC ȘI CELEST ÎNTR-UN „AMURG CU NINSORI DE STELE”


   coperta   La încercarea mea de a mă apropia  de creația unui important scriitor român contemporan, George Călin, Ambasador Cultural, Convenția ONU-Geneva, despre care  faptele vorbesc, în primul rând,  fiind antrenat în diverse proiecte culturale naționale  și internaționale, pe care le realizează necondiționat întru promovarea valorilor românești, tind cu toată certitudinea  să descopăr noi fațete ale eului liric în noua sa carte ”Amurg cu ninsori de stele” (Editura Ro.cart, București, 2017), propunând modalități  de conexiune a acestuia cu cititorul printr-o sondare a motivelor lirice, a  limbajul metaforic, a spațiului acestora care rămâne unul nelimitat.

   Așa precum „un text poate genera nenumărate interpretări”, după filosoful, scriitorul și profesorul universitar american Richard Rorthy, exponent al unei noi viziuni potrivit căreia ”hermeneutica urmează să fie  văzută nu ca o știință a interpretării, ci ca o artă a acesteia” (Eugenia Bogatu. Recontextualizarea ca strategie interpretativă  la R. Rorthy. – Materialele Conferinței Științifice Internaționale „Strategii metodologice inter/pluri/transdisciplinare: abordări teoretice și aplicații practice”. – Ch.: Editura CEP USM, 2016, p.231), voi încerca să  propun însușirii  unor învățături prin prisma cărții de poezie menționate, prin care să simțim Cerul prin noi, inclusiv atunci când acesta este trist și este în așteptarea schimbării din partea noastră  („lacrimi fierbinți / străpung capătul Luminii, / rătăcind în ninsoarea de stele / fluturi înghețați cu chip de nălucă… / răni adânci / se/ascund în Clepsidră / plouă tomnatic, / în fiecare noapte, / cu lacrimi de rouă amară, / zorii de purpură / mă adorm trupește / din nou plânge Cerul / peste noi / cu flori de crini regesc… / mă macină clipa, / mă îmbată / cu arome interzise”(plânge Cerul)), tendința eului fiind cea de a  ne îndruma să evităm a deveni cel în care ne transformăm zi cu zi – pierdutul între dileme, între necredință și credință și respins, în cele din urmă, de  celest (”pietre grele acoperă mormântul / în care ne retragem singuri, / Îngerul de veghe este ocupat , / își caută altă umbră – /pentru el, Edenul / este o frumoasă poveste”(altă umbră)) –  și de a pleda pentru ceea ce trebuie să fim întru a ne studia liniștea (”Simfonii cernute din azurul Cerului, / întrezărind lăuntrice umbre de Curcubeu, / îmi poartă pe aripi de Înger, / mesajul iubirii, / fascinația ferestrelor de vis, / deschise în tine, / formele trupului în tainică mișcare, / respirația infinită a Paradisului / în care mă pierd / și mă regăsesc, / în adâncă tăcere / printre migratoare umbre, dăltuite-n nisip ”(!!ferestre de vis)), lucru mult mai complicat în cazul în care pierdem ceva foarte important – iubirea și credința – transformându-ne ulterior în „năluci însingurate”: „aripa întunericului / ne pietrifică sufletele / pe muchia unui astru însingurat, / ascuns în ultimul fulg de zăpadă”. Astfel, reconstituirea imaginii omenescului, deformată dinspre pozitiv spre negativ, urmează o cale inversă de remodelare – cea dinspre negativ spre pozitiv, mereu cu o pierdere a echilibrului între cele două contrarii, gurile  avide ale semnelor de infern, yin, întuneric, răutate etc. fiind cele ce pretind mereu dominarea paradisului, adică a semnului yang, a Luminii, a bunătății etc., urmând lupta cea mare întru redeșteptarea și ocrotirea sentimentului de Iubire, evitând păcatul: ”…miracolul din tine / mă-nfioară, / îmi ascultă instinctele, / târându/mă-n păcatul dintâi, / privesc, printre frunze, / o nouă Evă / căutând un Adam ănsingurt, /  cu mâinile împreunate / într-o tainică litanie…  (o nouă Evă)

  Așadar,  chiar și  titlul cărții comportă o retroacțiune raportată la cele  sfinte, într-o trecere prin timpuri a eului, pentru a rămâne suflu de valori, printr-o  invadare a ființei omului cu ”zăpezi de cuvinte”, percepute ca și stele, deloc reci, –  a ceea ce a fost, este și pretinde  o împletire de teluric cu celest, între care flacăra solilocviului eului, răzbătătoare prin anotimpurile reci ale vieții, implică moderarea variațiilor de temperatură  ale trăirii: ”scutur, / unul câte unul/ săruturi mușcate –  / întunecate potcoave de buze, / flămânde / pe umeri-ți goi / amirosind a mirt…(moment) ”. Elocvent în acest sens este și oximoronul ”zăpadă fierbinte”, ce dezamorsează recele distrugător, –  ritmuri ghidate continuu nu fără interacțiunea cu  Divinitatea : ”înalț poeme reci / pe aripile fluturilor înghețați /pe aripile Îngerilor de veghe / cu tălpile desculțe, / îngropate până la glezne / în zăpada fierbinte / a noului mileniu, / strălucind argintiu și uniform / sub clarul de Lună” (zăpezi de cuvinte). De fapt, prin intermediul oximoroanelor, figură de stil distinctă în limbajul liric al poetului George Călin – ”torțe de gheață”, ”zori de întuneric” etc.– este vizată lupta pentru o clarviziune a eului întru căutarea, descoperirea, și perceperea propriei culpe în raport cu realitatea dură (”la ușa casei mele / stă îngerul înghenunchiat – i-am frânt zborul,/ tatuându-i aripie / cu iubirile trecute – / colorat cu atâta emoție, / greu de descifrat, / și-a închis ochii”), în ultimă instanță rostindu-și propria sentință nepărtinitoare, descoperită pe ”tărâmurile rătăcirii” întru „dezveirea iernilor”:” noaptea, / sângerând de stele, / își plânge cântul / în călimara-mi împietrită, / biciuind înghețuri, / răvășind, / cu teamă, / dureroase amintiri, / picurând, / picurând /Lumină / pe zăpada nesigură a Vieții”. Starea de incertitudine fiind  supusă urmăririi, evaluării eului de către  Îngerul păzitor, ca și  intermediar între om și Dumnezeu, dar și de ocrotitor al pământeanului,  aproape în toate poemele apare cu  semnificația dezvăluirii purității lumii celeste, sentimentele de iubire, compasiune, milostenie, fiind o mărturie că toți cei ce pretind o relație armonioasă cu Dumnezeu trebuie să-şi asume responsabilitate pentru cultivarea prin aceste valori: „Ingerul, / născut prin Cuvântul dumnezeiesc / se dezlănțuie / după bunul plac, / zboară pe cerul azuriu / ordonându-mi, în suflet, / furtuni năucitoare / împrejmuindu-mi cu ninsori / granița iubirilor furate, / nesigure / întorcându-mi pe dos / inima prinsă într-o nouă dragoste…”. Acesta se anunță un cuceritor al spațiului glacial al eului, mobilizându-l la o mărturisire, prin care se face anunțată „suferința” – „bolnav de lumină” – dar și noua ipostază – donator de  lumină – întru întremarea lumii de superficialismul existenței. Dialogul mutual al celor doi este o lecție continuă întru evitarea unor „dune interminabile de zăpadă”, ce ar constitui  acel „veac pierdur”  într-un semeț „pumn de iluzii” pentru care ” doar cuvintele rămân  aripi de zbor”  : „mergi domol, / ploi de dor / se împletesc, grăbite, / în culorile speranței, / mergi domol, / mergi domol( mergi domol)”.

   Continuă stare de tulburătoare trăire și îndurare a  însingurării de către eul liric, tăcerea devenind o zbatere intensă de a certifica răsunetul autentic al aripilor zborului în cuvânt, cartea”Amurg cu ninsori de stele”  este o  evoluție a eului, de la ”facerea lumii încoace”, aflat între calități și defecte, între  virtuți și vicii,  influențat mereu de  a înnoda și deznoda într-o goană nebună a timpului valori cu  non-valori, poanta fiind unica și indiscutabila – cea a regăsirii sale cu numele de OM, care,  prin prisma remodelării întru înălțare, păstrează totuși „florile  de vise”: ”absurdul visului / se șterge / cu uitări de-atingeri tandre / vom plânge în noi, / îmbrățișați, / înmuind lutul cu suflare de viață, zvâcnind, pierduți, / în lumina fierbinte / a nisipului din Clepsidra ciobită / de Timp”.

   Înfiat de viață, așadar de iubire și Lumină, poetul George Călin dă naștere vieții prin iubire și Lumină, toată ființa sa în Cuvânt integrându-se cu un continuu sobor al îngerilor – dăscălitori de nesfârșire a ordonării lucrurilor dintr-o „statornicie”, ce urmează a fi sau nu supusă unei noi revizuiri: „rămân nestrămutat / în necazuri, /  în boală, / în sănătate,/ în sărăcie, / în bogăție, / în defăimare, / în cinstire, / în fericire, / în bunăstare, / în nenorocire, / în slavă, / în pocăință, /  în umilință,  /în robie și-n libertate / oriunde, / oricând, / pururea statornic, / pururea…” 

Lidia GROSU, poetă, cercetător  literar

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: