Sabina Cojocaru: poeta care simte ,,ce nu percepe / ochiul omenesc…” 


coperta sabina cojocaruPrefaţa cărţii “Din spuma timpului”, Editura Gens Latina, 2017, Alba Iulia

  1. „…Aduni fărâmă cu fărâmă…”

  Poetă din naştere (îmi asum responsabilitatea prin argumentările ce urmează), Sabina Cojocaru îşi testează stofa de filosof în poezie, firea-i de artist apelând raţiunea inimii şi inima cugetului printr-o continuă nu pur şi simplu mişcare dinspre profunzimea lui Kant, Socrate, Aristotel şi / sau, mai contemporanii, Albert Einstein, Ernst Cassirer, Dan Puric, Nicolae Steinhard etc., ci o înaintare, prin căutare, spre independenţa propriei judecăţi, dezvoltând neapărat teoriile acestora, ale altor erudiţi în domeniu, în raport cu epistemologia, dar şi cu păstrarea unui viu interes pentru antropologie,( „Aduni fărâmă cu fărâmă / Și cauți să-ți lipești ființa, / Dar totul, totul se dărâmă, / Rămâne numai neputința. / E limpede, scăldată-n aur / Dorința straniilor păreri / Și cauți, cauți un tezaur / De minți sau poate de averi. / N-auzi cum cugetul zdrobește, / Surzind și ultimul scâncit… / Și luptă greu, și greu lovește / Cu deziluzii de granit”(Aduni fărâmă cu fărâmă). Argumentarea tenace a ceva important, prin opinii metaforizate, îl incită pe cititor nu atât ca să le deceleze, cât să nu pună la îndoială „utilizarea” curajoasă a minţii omului, conştientizând faptul că „Omul nu mai trăieşte într-un univers pur fizic, ci trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers. [1] La această „ţesătură încâlcită a experienţei umane”, despre care  vorbeşte filosoful german neocantian Ernst Cassirer, va reveni încontinuu poeta Sabina Cojocaru, având „o  sarcină concretă în construcţia şi organizarea experienţei umane” prin intermediul nefiresc al dialogului cu lumea întru credinţă salvatoare nestrămutată: „Dar îi mai trainica credința / Și-o ții de parc-o vezi în mână, / Și-ncerci prin toata pocăința / S-aduni fărâmă cu fărâmă”.

   Aşadar, s-o luăm de la un capăt, acesta fiind chiar cartea cu un conţinut valoros şi cu un titlu elocvent în acest sens – “Din spuma timpului” –care apare la prestigioasa editură GENS LATINA (director Virgil Şerbu Cisteianu). Urmare a excerptării substanţiale a unui înveliş al sclipirilor minţii, ca reflecţie a unei lupte acerbe ale acesteia cu necunoscutul, autoarea ne oferă un produs substanţial al luminii, substrat, ce devine, într-un final, cadru al erupţiilor latenţei prin care se revarsă melodicitatea şi sonoritatea pe potriva-i a măreţiei facultăţii de a gândi. Acest fapt îi asigură cuvântului o prezenţă demnă de parcurgerile-i sinuoase („…Dar treci prin noaptea de pericol plină, / S-ajungi la ziua ce mult ți-o dorești, / Trăiești furtunile cu apă lină –  / L-al tău contrariu să te-oprești”(Contrariu)), imprimându-i rezonanţă în raport cu lumea ambientă: “Durerea mea începe / În spațiu când plutesc. / Eu simt ce nu percepe / Ochiul omenesc. / Filtrez undele sfinte / Prin mine…și mă dor / Rotindu-mă-n cuvinte, / Reflect lumina lor. (Zbor spaţial). De fapt, spaţialitatea cuvântului este determinată de gradul de pasionalitate a arderii în el, efectele fiind dintre cele mai diverse  – „Omul intelept nu spune tot ce gandeste, dar ce spune, gandeste” [2] , afirma clasicul filosofiei universale Aristotel. Acest discernământ al autoarei este intuit şi printr-o „Conştientizare”, poezie în care apare spectacolul existenţei umane, punctul culminant al acestuia fiind însuşi actul de creaţie fără de care nu ar exista vreo explicaţie a sensului acesteia::„Extremele mă strâng / În cercul vieții mele / Inelele îmi frâng / Inima-ntre stele. / Cine mi-ar zice oare / Că nu aș exista? / Imaginea mă doare / Ar fi ea lumea mea? / Atunci încep un dans / Inelele-s în cerc / Și mișc ce-a mai rămas –  / S-o dezmorțesc încerc / Ea saltă acrobatic / Ca unde-n jurul meu / Și în extaz sălbatic/ Îl văd pe Dumnezeu / Oare-i și el extremă? / E cel ce mă învinge? / Creația-i supremă / Ce astăzi și-o constrânge. / Mă zbat în agonia / Fierbinte ca un vis. / Și-ncepe nebunia / Clovnilor la bis. / Iar eu răman în dansul / În care mă rotesc… / Îmi fiebe-n piept suspansul – / În lumea mea privesc. / Ea încă mai există / Fără stăpân lăsată / În haos merge tristă, / De ură-i inundată. / Și cum de îndrăznește / Să facă ce o vrea?! / Eu știu ce o oprește –  / Și-arunc veriga grea! / S-o apere de torța / Ce o va nimici, / E lumea mea, sunt forța! / Cândva și ea va ști… / Ah, iată ce-i extrema, / Protecție divină! / Aici mi-era dilema, / Ce mi-a adus lumină / E clipa când dezleg / Taina tainelor, / Ajung să-l înțeleg / Pe-al nostru Creator”. Cercul, ca simbol al universului, este o reflecţie a completitudinii, a focalizării, a sinelui, a perfecţiunii, a lui Dumnezeu, etc., etc. Potrivit lui Hermes Trismegestus, “Dumnezeu este un cerc al cărui centru se găseşte pretutindeni şi a cărui circumferinţă nu se află nicăieri.” [3] Or, în poemul „Conştientizare” cercul apare şi cu imaginea inelelor în el, acestea semnificând forţa, statutul social, autoritatea.

  1. „Încerc s-ajung spre spațiul ceresc…”

   Expresie a clarităţii când sensurile se află în derivă (“Pătrund în lumea somnului apatic / Și parcă dorm, și parcă mă trezesc… / Străbat prin veacuri praf de secol antic. / Încerc s-ajung spre spațiul ceresc (Zbor continuu)) şi atunci când “se sparge un vis cu tâlc rănit” (pentru că susţinea filosoful elveţian Henri-Frédéric Amiel că “visul este o răscruce interioară unde răsună tot zbuciumul vieţii”[4]) sau când calea acestuia pare a fi confuză într-un frământ de întrebări retorice (“…Dar tind spre ce? Spre unde sau spre când?), starea eului fiind cea a a zborului (în poemele:“Zbor spaţial”, “Zbor continuu”, “Fără aripi la-nălţime”, “O, nu se ştie cât va ţine zborul…” etc.), versurile Sabinei Cojocaru devin o reflecţie a iubirii pentru înţelepciunea ce înfruntă victorios duelul cu defectele unei societăşi printr-o “Rătăcire”: “Când creieru-i stâlcit de lumi prea diferite, / În mine zace gândul durerii și al crimei. / Privesc o lună plină cu palmele lipite, / Divin, trimiși în lume sunt îngerii luminii…” (Rătăcire). Notele înalte ale acestei dominante însuşiri  răzbătătoare din secolele “cu pulbere de aur”, ce deschid ochii, aşadar şi rana (simţurile), oferă posibilitatea reabilitării / regăsirii eului liric în spaţiul minţii atotcuprinzătoare: „În ciclul existenței suntem și noi o Terră. / Purtăm în propriul spațiu popoare sănătoase. / Celulă-n infinit Pământul e – și speră – / Să poarte-n ADN mai multe minți frumoase”(Ecoul).

   Dintr-un nucleu al tăcerii asimilate şi însuşite ca rod al performanţelor lirice neanunţate, dar recunoscute printr-o participare activă într-un splendid spectacol numit „viaţa”, în care este mereu prezent un cor ce răsună pe mai multe voci, autoarea nu întârzie să o audă pe acea care se află într-o totală consonanţă cu îndemnul de a alunga răul din suflet în spiritul armoniei, al tot unitarului promovat de Pitagora („Ordinea să-ţi fie zeitate! Slujeşte-o neîntrerupt: ordinea este unitatea tuturor lucrurilor. Natura însăşi există prin ordine”)[5], reintonând această melodie pe măsura înălţimii punctate ca esenţă spre care „de noi depinde zborul Astrului în spaţiu / noi îi creăm destinul şi dragostea, speranţa”, cu trăirea unui „Extaz” al sentimentelor ce nu mor: Răsar deci trei copile, trei zâne, trei zeițe, / Strângând almasul Terrei, măresc mereu distanța / Și falnic merg în lume, în joc de luminițe / Credința, Dragostea, Speranța”.

  Maleabilitatea este însuşirea de bază a sufletului în producere de trăiri / energii (în poemele: „Război intern”, „Taci, suflete”, „Întrebări” etc.), eul pledând pentru imunitate la decepţie, la păcat prin mântuirea întru lumină: „…Și iată-ți prevestirea, / Chemarea cea divină, / Ca sfântă mântuire, / Taci, suflete, te-nchina! (Taci, suflete).

   „Mi-e teamă de ziua când tehnologia va înlocui interacţiunea umană. Lumea va avea o generaţie de idioţi”, afirma Einstein[6]. O continuare a acestei idei este poemul „Atom”. Eul este alarmat de era atomului ce îl poate desfigura pe omul ştiinţei, raţiunea acestuia cedând euforiei trăite în urma obţinerii performanţelor în cadrul investigaţiilor ştiinţifice. Întru evitarea imprevizibilului în aceste „cercetări ciudate”, eul invocă eterna conştientizare a adevărului, omul fiind responsabil de păstrarea vieţii pe Terra: E virus ce-a pătruns / Celula rațiunii / Și scrie pe ascuns / Apocalipsa lumii, / Vezi, ce-a convins gândirea /Cu dulce inocență, / Vezi, ce-ți alintă firea, / Îți place dependența? / Te crezi mareț în toate, / Distanțe-ai explorat, / Cu tehnici mai ciudate – / Spațiu-n lung și-n lat, / Mergi către apogeu / Să fii orice atom / Te vezi un Dumnezeu / Dar pierzi ființa, Om!”

III.O poezie a sugestiei, a simbolurilor…

   De fapt, poezia afirmatei poete Sabina Cojocaru (s-a produs în acest domeniu încă în adolescenţă, ulterior drumul creaţiei fiind lansat de o excelentă încurajatoare prezentare în revista ”Moldova” din partea maestrului Andrei Strâmbeanu, scriitor, poet, dramaturg,) este cea a sugestiei, a simbolurilor, dar şi a întrebărilor retorice care completează perfect demersul ei meditativ. Un argument în favoarea acestei idei este şi poemul „Spirală de aur” –simbol spiritual al lumii –  prin care eul se pătrunde de relevanţa tainelor „coloanei infinite a codului divin”, dar şi „de cartea necitită (-Dumnezeu, n. a.) / prin care toţi trăiesc”. Or, omul există datorită încredreii în schimbări, aceste „metarmorfoze” influenţând caracterul rigid al unor lucruri, fenomene prestabilite: „Ne ești o traiectorie / Ce încă n-o cunoaștem / Și tot obții victorie / Când iar și iar ne naștem. / Mereu mai iluzorie, / În lumi mai imperfecte, / O veșnică istorie / Ce cată minți deștepte…”

   „Comunicarea cu Dumnezeu îţi dă sensul vieţii” [7.], susţine actorul filosof român Dan Puric, îndemn pe care poeta îl urmează intuitiv, dar neapărat crezând în El şi simţindu-L ca necesitate a fiinţei sale, căci „singurul lucru cu adevărat valoros este intuiţia”, susţinea Einstein[8].Aşadar, dialogul cu Providenţa este unul cu sinele, producându-se ori de câte ori apar dilemele, confuziile şi incertitudinile („Furtuna este realitatea, dar Adevărul este Hristos!”, sublinia Nicolae Steinhardt [9]) pe seama „mutaţiilor sufletului omenesc”, fenomen ce poate fi evitat doar prin eterna conştientizare a adevărului („…Arată-le-adevărul, / Cum își râvnesc pieirea, / Hipnotic mușcă mărul, / Râvnind și nemurirea. / Ei cred că-s creatori, / Scriu carte după carte / Și explodează sori… / Jucându-se cu moartea….), dar şi cea a trăirii sentimentului de iubire: O, rază din văzduh! / Scanează acum omul, / Emană Sfântul Duh / Să-i studiem hormonul, / A purității lege / S-o-nregistrăm în sânge, / Iubirea să dezlege / Forța care-nvinge ((Rugă)). Or, o tălmăcire a acestor versuri o regăsim în însăşi filosofia lui Nicolae Steinhardt: „Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre”, iar  „Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.” [10] .

  1. „Eu plec şi te las, în tine cobor …”

   Poemul „În dialog cu divinitatea” ar fi un răspuns a ceea ce este omul, ce ar putea fi în diversele lui intenţii contradictorii. Eul, în căutare de răspunsuri, atestă presemnalizări ale unor întâmplări –pozitive/ negative – toate contemplate prin Dumnezeul din omul îndemnat să îşi construiască lumea prin prisma miracolului, idee susţinută şi de Einstein: „Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: UNUL – de a crede că nu există miracole, ALTUL – de a crede că totul este un miracol” [11]. Or, eterna favorizare a acestuia este simţul supremei împliniri prin intermediul actului de creaţie: – Am obosit de mărul ispitei, / Te rog, fă-mă iarăşi  mister, / Vreau licăr în ochiul senin al iubitei, / Fără să ştiu ce pluteşte-n eter… / – O nu! E tocmai alt măr! / N-ai drum de întoarcere, mergi  înainte / Să vezi ce e calea spre adevăr / Şi dacă-nţelegi  ce este o minte, / Crează-ţi, pastrează-ţi doritul mister. / – Dar  dragostea, ura…ce fac eu cu ele / Când inima-mi saltă împinsă de dor? / – Cunoaşte-le tu şi vezi în ce stele, / Le poti împărți la propriul popor. / Eu ştiu că sunt multe de spus înainte, / Dar profeţeşte-ţi un viitor, / Creaţia azi ţi-e doar în cuvinte… / Eu plec şi te las, în tine cobor.

    Probleme globale, probleme cotidiene, probleme ale existenţei ce pot fi soluţionate la nivel de raţiune într-un tot unitar cu sentimentele umane, unul din ele – dominant peste tot şi toate – fiind iubirea  de tot ce ne înconjoară. Autoarea nu contestă existenţa lui Dumnezeu, pentru că îşi simte propria suflare prin respiraţia lui – CREAŢIA. Astfel, poeta Sabina Cojocaru urcă treptele împlinirii într-o directă confruntare cu „scrupulele machiavelice” ale unei existenţe dure, despre care sublinia actorul filosof Dan Puric, şi pe care le reflectă  critic în  meditaţiile ei poetice fără teama că ar putea fi învinsă de ele. Om al cărţii şi poeziei vieţii („Poezia este mai adevărată şi de un caracter mai elevat decât istoria”) [12] , poeta Sabina Cojocaru îşi compune trăirile pe o descompunere în adevărurile ce se doresc asimilate şi valorificate, „stihia” de care e cuprinsă fiind una aducătoare de noroc ce poartă pecetea nemuririi demnităţii omeneşti, aşadar a celei creştine prin care vorbim cu Dumnezeu. Într-o continuă escaladare a treptelor cunoaşterii, indiferent de poziţia „Criticilor mei” –„roi de bondari” cărora „norocul le-a secat / şi-a viselor izvor”,  autoarea îşi propume ca studiu „Lecţia” în care  sunt doar doi protagonişti – „om rău şi om bun”. Asimilând armonia, creând-o pentru aceşti doi, ea se înalţă în cuvânt cu „licuricii minţii”, prinzând  „ritmul Marii Arte” într-un dans imuabil spre o desăvârşire.

Referinţe bibliografice:

[1] Ernst Cassirer. Eseu despre Om – Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.43, http://scoalaturluianu.info/wp-content/uploads/2015/02/Ernst-Cassirer-Eseu-Despre-Om.pdf.

[2] https://cultural.bzi.ro/aristotel-omul-intelept-nu-spune-tot-ce-gandeste-dar-ce-spune-gandeste-6542

[3] http://www.diane.ro/2017/03/cercul-simbol-si-semnificatie.html.

[4]https://archive.org/stream/DictionarDeVorbeEsentiale/Dictionar%20de%20vorbe%20esentiale_djvu.txt)

[5] Enciclopedia înţelepciunii. Editura ROOSSA, 2013, p. 49))

[6] https://ro.wikiquote.org/wiki/Albert_Einstein

[7] https://madalinaamisu.wordpress.com/actualitate/dan-puric-despre-arta-comunicarii/

[8] Citate celebre https://succesulpe.wordpress.com/2012/02/23/albert-einstein-citate-celebre/

[9] Steinhardt Nicolae. Dăruind vei dobândi http://www.poezie.ro/index.php/poetry/37683/D%C4%83ruind_vei_dob%C3%A2ndi)

[10] Nicolae Steinhardt.Acum ştiu, am aflat şi eu…

http://www.sfintiiarhangheli.ro/nicolae-steinhardt-acum-stiu-am-aflat-si-eu

[11] Einstein A. Despre miracole şi viaţă

http://www.garbo.ro/articol/Entertainment/9173/Joc-20-de-citate-din-Albert-Einstein-pentru-prieteni.html

[12] Einstein A. Poetica. În: Viorica-Ela CARAMAN Modele paradigmatice ale timpului poetic românesc.//Limba română, nr 1-2, 2011 http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=1109

 

Lidia Grosu, poetă, cercetător literar

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: