„Cenușă rece” – liantul emoțiilor cu istoria [Programul „Chișinăul citește”]


cenusaValuri de emoții, trăiri intense, sentimente reprimate și schingiuite în interior; evenimente istorice, scheme politico-economice, adevăruri de după culise – deși par din povești diferite, ele sunt elementele aceluiași roman semnat de Mihaela Perciun, „Cenușa rece”. Un roman care implică orice cititor, care face cotituri neașteptate pe autostrada literară, un roman care leagă trecutul de prezent într-un mod intrinsec.

IMAG2858Am auzit păreri care spun că acesta e un roman al unei familii destrămate. Admit valabilitatea acestei idei, însă mi se pare una de suprafață. Problematica romanului este mult mai fasciculată, stufoasă și complexă. Dar să le luăm pe rând. Încep cu observația că personajul care leagă tot romanul și toate destinele – Antonița – este aproape absentă și pasivă. Ea apare în descrieri, în amintiri, dar nu are dreptul la cuvânt, cu toate acestea, ea este liantul, axul pe care se construiesc celelalte destine și care, într-un mod mai mult sau mai puțin direct, le influențează. Pe de altă parte, ceilalți trei, nepoata, fiica Olga și Tudor Cocargea, sunt personaje dinamice, autonome, care deși sunt incluși în aceeași poveste, în momentul întâlnirii par extrase din diferite lumi. Și cel mai paradoxal, dar totodată și deliciul lecturii, din punctul mei de vedere, este că la final, cei trei se conectează între ei la nivel de gânduri, de supărări, de emoții (care sinusoidează continuu), astfel că cel mai intrigant moment este, de fapt, sfârșitul, și nu înmormântarea de la început sau dragostea din capitolul de mijloc.
Bărbatul „misterios” mi-a părut cel mai lipsit de mister din toată povestea asta. Pe el avem ocazia să îl cunoaștem de la călcâie până la cea mai ascunsă intenție, este predictibil și i se oferă marja de a greși și a-și recupera imaginea de sine. Este, probabil, unicul personaj care apare în lumină, pentru că personalitățile celorlalte 3 femei sunt umbrite de diverse detalii, care par irelevante la prima vedere – numele (despre nepoată nu știm nici măcar numele sau vârsta, putem doar să ne întrecem la presupus, Olga și Antonița par niște nume aleatorii, care au venit mai mult pentru a reliefa niște aspecte fizice), niște frânturi din viața lor abia dacă pot fi adunate din replici, din amintiri îndepărtate, plasate la final, din interacțiuni cu bărbatul. În plus, Tudor a fost personajul care a creat în jurul său oportunități de a descrie viața social-politică, de a țese cadrul în care s-a desfășurat întreaga acțiune și de a accentua niște clișee și de a personaliza întreaga poveste.

Viața interioară este și ea limitativă în cazul femeilor, în raport cu cea a bărbatului, care mi-a părut privilegiat și în această privință. Practic, în cazul femeilor au fost scoase la iveală doar niște momente interioare, trăite intens, foarte intens: nepoata prin conversațiile lăuntrice din capitolul înmormântării, Olga prin replicile din capitolul final, iar Antonița abia prin dialogurile cu Tudor, care nu sunt foarte abundente, și prin rememorarea scenelor din copilăria Olguței. De cealaltă parte a baricadei se află Tudor, ale cărui acțiuni mereu au fost însoțite de vociferarea intențiilor, trăirilor, emoțiilor, așteptărilor. Chiar dacă pare un personaj străin și „misterios” (cum a fost catalogat) pentru Olga și pentru fiica ei, asta e doar o aparență – el mereu apare în vizorul Olguței, aproape că face parte din viața ei de până la plecarea peste hotare, iar din ultimul capitol mai aflăm că el nu este deloc străin nici pentru nepoată, căreia bunica ei i-a povestit amintiri și, mai ales, văzându-l în vizite la ele.

Structura și organizarea romanului este teribilistă. Cele trei părți, pe cât de diferite sunt, se completează și pare că sunt puse în ordinea în care se descoperă personajele. Deci ultimul capitol, în pofida faptului ca e cel mai redus după dimensiuni, este cel mai abundent în detalii, cel mai variat descriptiv și informativ, ceea ce pare logic, dacă este să urmăm acest aspect. Primul capitol, deși plin de descrieri emoționale, este plasat într-un prezent pe care nu îl alterează aproape deloc cu amintiri. Emoțiile sunt mult prea intense ca să permită penetrarea unor amintiri sau a unei dinamici evolutive, dinamismul este asigurat de iureșul și graba unei morți subite, urmate de o înmormântare în care au fost înghesuite prea multe personaje. Dialogul, replicile sarcastice, grotescul și absurdul, gândurile care cu greu pot fi duse la sfârșit și pot lua întorsături dictate din multitudinea evenimentelor exterioare, toate acestea fac deliciul cititorului, care nu simte cum trec cele peste 70 de pagini în care este descrisă o banală înmormântare după toate tradițiile băbești pe care le-a putut aduna scriitoare.

Al doilea capitol este echilibrat și mai rarefiat de emoții, iar focusul cade pe Tudor Cocargea, destinul lui și evoluția în tranziția dintre secole. Este un fel de slow-down, în care naratorul și-a permis să se relaxeze și să povestească după cum îl duce valul, fără grabă, ca și cum ar depăna niște amintiri, cu melancolie, cu scene picante de amor și de politică, derulând ca un film, liniar, cronologic, de la un capăt la altul, cu aceeași viteză moderată.

Ultimul capitol se tensionează prin conglomeratul a trei personaje principale (pentru acest segment al romanului). Toți trei par a fi aduși înadins acolo, împreună, și încearcă să se încadreze în același spațiu, căruia nici unul din ei nu mai simt că aparțin. Ei se conectează între ei la un alt nivel, superior celui verbal, fapt care permite descoperirea multor momente care completează tabloul ca niște piese de puzzle care au lipsit, modificând viziunea formată de cititor până atunci. Sfârșitul apare odată cu acceptarea, ca într-un scenariu de terapie psihologică, lăsând un fel de suspans, dar și senzația că tot ce ar fi putut urma s-a soluționat cu bine, chiar și în absența celei care le-a motivat revenirea la acea casă. Unii ar spune că e vorba de o familie destrămată, eu tind să cred că e, de fapt, reîntregirea familiei, găsirea unui format în care cei trei și-au recuperat locurile cuvenite: mamă – fiică, tată – fiică și bunel – nepoată. Un deznodământ cât se poate de firesc, chiar dacă nu e descifrabil la prima impresie.

Cel mai personalizat rămâne a fi limbajul, care conferă stil și individualitate întregului discurs literar. Acesta cred că este determinant atunci când naratorul încearcă să cucerească lectorul. Prin limbaj, o recunoaștem pe Mihaela Perciune, aceeași care a adus publicului atâtea alte proze, și totuși are forța creatoare de a face fiecare text unul inedit, care completează, dar și care are verticalitate.

Aș putea să am o viziune ușor diferită despre această carte față de pozițiile deja vociferate on/off-line, însă asta face loc pentru a vă expune și voi părerile după ce veți citi. Așadar, lectură plăcută!

Diana Drozdovschi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s