Category Archives: Biblioteca „Liviu Rebreanu” în spaţiul virtual

Distingerea favorabilităţii ţintei unor „drumuri” ale vieţii

Reflecţii pe marginea unor lecturi, de scriitoarea Lidia GROSU

      Cartea DRUMURI” de Grigore Vasilescu (Chişinău, 2018) include direcţiile ordinare şi neordinare, haotice, răzleţe, în zigzaguri, serpentine în urcuşuri, coborâşuri, dar numai nu linii drepte şi nici câmp deschis, aşa precum viaţa unui om este o reţea continuă a luptelor per aspera ad astra” pe arşiţă, vânt şi ger. Aceste drumuri, unele paralele, iar marea majoritate intersectate, ce necesită o descâlcire, întrucât o plasă de gânduri, la parcurgerea unor distanţe, le supune reevaluărilor periodice, sunt bine văzute printr-un imaginar în care eul liric apare alături de  eroii poveştilor ce l-au crescut şi în care a crezut – PLATERO ŞI EU –  dăinuit de Amintire din copilărie cu” privelişti andaluziene” (Drumuri spaniole, imaginare, P. 229).

Drumuri carte

     Cartea este inedită prin însăşi structura ei. Clasificând şi sistematizând toate tipurile de drumuri, prinzi ideea că eşti posesorul unei informaţii ai cărei parte ai fost tot timpul fără să conştientizezi, aceasta oferindu-ţi spaţii intime cu deschidere spre un palmares al sufletului în care apreciezi trăirea de intensitate, ca valoare, o călăuză fidelă acestor drumuri, indiferent de straturile/substraturile ce tăinuiesc erori, nedumeriri, tălmăciri, poticniri, căderi sau înălţări. Sunt drumurile prin care distingem favorabilitatea ţintei lor şi spre care eul se îndreaptă cu acea calmitate firească a sesizării împlinirii, deşi golul poate fi de dimensiuni enorme. Aşadar, „Drumuri”- le poetului Grigore Vasilescu  sunt cele „ale vieţii”, „spre tine” cu „o poveste imaginară”, cu „o poveste continuă”, străbătute de confesiuni, dialoguri imaginare cu iubita, declaraţii de dragoste, descrieri ale locurilor cu personaje imaginare ce se doresc reale – toate acestea divulgând o zbatere a eului pentru durut şi neuitare, numită baştina – „Drumuri, meleaguri orheiene”…

     Textele lirice pe care ni le oferă cartea „Drumuri”, de Grigore Vasilescu, sunt mai mult nişte enunţuri-meditaţii decât metaforă, ce comportă semnul exclamaţiei de bucurie pentru fiecare descoperire, blajinătatea fiind rostită de nostalgii ce definesc starea de fericire a omului prin conştientizarea irepetabilităţii clipei şi a fenomenelor descoperite prin ea.

     Or, valoarea, potrivit eului, este o continuă căutare, iar descoperirea drumului fericirii trece neapărat printr-un şir de stări sau formare de calităţi, inclusiv: iubire, mulţumire, armonie, frumuseţe, bucurie, iertare…etc., ce constiutie un crez poetic şi o perindare a lumii roz cu favorabilitatea acesteia întru a păstra optimismul.

lansare drumuri

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar

 

Advertisements

Raze de zâmbete la final de săptămână [Școala Oratorului pentru copii 4-6 ani]

adorable-babies-boys-1212805

Sursa: pexel.com

V-ați gândit vreodată că puteți învăța oratorie prin muzică, dans, desen sau aplicații senzoriale? Dar prin jocuri și maimuțăreală? Ei bine, noi am pus în practică aceste modalități de învățare cu copiii (și părinții, pentru că și adulții au nevoie de joacă, să știți!) și am constatat că interacțiunea ludică și creativă este extrem de eficientă. 

Continue reading

Drumul spre cărţi este pavat cu prietenie

     Cartea este unul dintre cei mai fideli prieteni în viaţă, este oaza în care ne putem găsi liniştea, înţelegerea şi armonia interioară. Legăturile de prietenie cu cărţile se creează încă din copilărie, iar atunci când copiii au ocazia să vadă pe viu scriitorul cărţilor îndrăgite, bucuria şi entuziasmul se multiplică de multe ori.

sor slutu

     Întâlnirea pe care am organizat-o elevilor clasei a III-a „D” cu scriitoarea Nina Slutu-Soroceanu a demonstrat că între aceste trei verigi  – biblioteca, şcoala, scriitorul – se coagulează o prietenie trainică şi folositoare. Invitata le-a vorbit elevilor, bineînţeles, despre creaţia sa, despre cărţi, despre limba noastră, despre poezie, însă i-a şi provocat pe copii să-şi împărtăşeaşcă opiniile, doleanţele despre lectură. Şi la acest capitol, mulţi dintre ei au marturisit că frecvetează cu cea mai mare plăcere biblioteca, deoarece aici găsesc şi confort sufletesc, şi atenţie sporită, şi pot lectura cărţile care ii interesează.

     Doamna Soroceanu a subliniat, la fel cum confirmăm şi noi, bibliotecarele, de fiecare dată, importanţa bibliotecii în autocultivare continuă a copiilor, susţinută totodată şi de doamna Silvia Florea, învăţătoarea elevilor care i-a însoţit si i-a caraterizat pe discipolii săi ca fiind foarte activi şi foarte însetaţi de cunoştinţe.soro

      Un moment inedit a survenit la această întâlnire atunci cînd scriitoarea avrut să afle ce hobby au elevii din această clasă. Majoritatea au povestit că frecventează fie vreo secţie sportivă, fie vre-un ansamblu de dans, fie un cerc de arte plastice. La acest capitol copii şi-au manifestat marea lor bucurie şi plăcere de a face mişcare, de a se împrieteni, de a cunoaşte mai multe, fapt pentru care au fost lăudaţi de doamna învăţătoare şi de doamna scriitoare.

     Recitalul de poezie din creaţia autoarei, pe care l-a şi susţinut în faţa celor prezenţi, dar şi elevii, apoi şi autografele pe care le-a acordat au completat atmosfera de sărbătoare, precum şi bucuria unei sincere comunicări în cadrul acestei întâlniri de neuitat.

soroceanu 1

SAVANTUL CU RENUME MONDIAL MIHAIL DOLGAN

     Astăzi, profesorul universitar, academicianul, criticul literar Mihail Dolgan, doctor habilitat în filologie, ar fi împlinit 80 de ani (n.5 februarie1939, Rediul Marejudeţul SorocaRomânia– d. 2 mai2013).

dolgan1244

     Nume sonor în literatura română, critic literar şi filosof original şi expresiv care a sondat opera eminesciană, dar şi cea a altor iluştri scriitori, savantul s-a bucurat de înalte aprecieri, menţiuni, distincţii atât în ţară , cât şi peste hotarele ei, una din ele fiind cea din partea Institutului American de Biografie North Carolina, USA, care i-a conferit academicianului Mihail Dolgan Medalia Internaţională de Aur – pentru contribuţii remarcabile aduse în domeniul ştiinţei, criticii şi istoriei literare…

    A fost o întruchipare a aristocraţiei cu sens de nobleţe, un creator şi valorificator de frumos, un exeget cu renume, un cercetător profund al metaforei, pledând mereu, cu o grijă deosebită, pentru eleganţa cuvântului, strunirea frazei prin concentrarea maximă de a nu se repeta pe o pagină unul şi acelaşi cuvânt, deseori subliniind: „Limba română este foarte bogată! Trebuie să profităm de sinonimie, găsindu-le locul potrivit!”

     Găsea pentru discipolii săi cuvinte delicate chiar când era nemulţumit de lucrăile acestora, dând dovadă de aceeaşi educaţie aleasă pe care o promova prin propriul exemplu, fiind un model de echilibru psihologic… Exigenţa alterna cu cuvintele de laudă care stimulau şi înaripau, pentru că îţi dădeai seama de personalitatea care le rostea… Cunosc aceste detalii, pentru că am avut fericirea de a-mi fi conducător ştiinţific al tezei de doctor, dar, totodată, şi primul meu critic literar, chiar unul dintre cei mai importanţi, care m-a remarcat şi recunoscut ca şi poetă, oferindu-mi un spaţiu larg în antologia universitară „Nu e om să nu fi scris o poezie (1999)”. Îmi amintesc că în acel moment mai mult a exclamat decât m-a întrebat, cu o notă de mândrie pentru cea ce a citit: „Unde aţi ţinut ascunse aceste perle? Am intuit că faceţi poezie, strecurându-se un oarecare lirism şi în articolele din domeniul cercetării literare…”. Sunt convinsă că a fost cea mai concisă, dar şi cea mai semnificativă evaluare a versurilor mele care, până la acel moment, „zăceau” în arhiva personală, periodic teleportându-mă şi găsindu-mi refugiu în lumea mai specială în care confesam cu sinele…

     Rămân profund recunoscătoare acestor amintiri, pentru că ulterior convingerea din partea regretatului academican că fac bine ceea ce fac m-a înviorat creativ, versurile, comentariile, cronicile, studiile „luându-şi zborul” spre pagini de reviste literare, antologii, monografii colective, mobilizându-mă ulterior şi pentru apariţiile editoriale de autor…

     Convinsă că opera savantului este şi va rămâne nemuritoare, repet ceea ce am mai rostit în cadrul unei emisiuni, lansări de carte: „Nu pot vorbi despre profesorul meu la trecut, el poate fi mereu numai prezent și viitor…

    Pe această cale, transmit alesele mele gânduri, cu urările de sănătate onoratei Familii Dolgan, inclusiv dnei Tanţa, colegei noastre din domeniul literelor Liliana Dolgan, profesoară, fratelui d-ei şi nepoţilor savantului.

Lidia GROSU, scriitoare

CU LUMINĂ,

                 de Lidia GROSU

Dedicată regretatului 

academician Mihail Dolgan

 

Copil al anilor ce nu se vor întoarce

Şi-al celor care viu îl vor purta,

De suflet şi iubire să-i încarce,

Pe toţi aceu ce s-ar încumeta

Să mai conteste adevărul Eminescu…

Savantul, care n-a ştiut de ură,

Şi-a scris lumina-n cartea cu firescul

Divinului din candela făpturii…

Poezia Mihail Dolgan: expresia muzicalităţii sufletului

Refecţii pe marginea poeziei de scriitoarea Lidia GROSU

dolgan223       Criticul literar Mihail Dolgan nu dialoghează în contradictoriu cu poetul Mihail Dolgan, aşa cum ar sugera acest lucru statutul domeniului critică literară, pentru că discursul său ştiinţific a fost dictat de re-trăirea de către savant a emoţiilor poetului în cadrul studiilor şi analizelor literare, printre rânduri reliefându-se emblematica parafrază a îndemnului divin – „Lăsaţi poeţii să vină la mine!” Aceştia, au rămas aceiaşi copii prin trăirea sinceră exprimată de poeticul lor, care rămâne matur de fapt, când vorbim despre deschiderea către universul frumosului multicolor, lucru ce i-a atras spreacest părinte al literelor elegante Mihail Dolgan. De aici şi sentimentul de împlinire, poate parţială, (omul de creaţie fiind mereu cu emblematica: „mereu nemulţumit de sine”, reformulată de diverse minţi în diverse timpuri ce îi păstreaşă sensul, inclusiv: L. Tolstoi, G.Thomler,M.Eminescu ş.a.), lucru pe care marele om de litere îl va exprima într-un dialog realizat de regretatul scriitor Victor Dumbrăveanu: „Am căutat să fiu cu faţa spre toţi slujitorii muzei”…

   De fapt, toate lucrările denotă prezenţa stofei lirice în fiinţa savantului, aşadar şi accentele cu formele-i distincte ale unei firi romantice confirmată de instantaneele pe care le surprinde sau de care este surprins, ce vor adeveri, în nişte recreaţii sau refugii, gradaţiile de merit ale clipei pictate în ploi de verbe pe circumferinţa retorică a anotimpurilor vieţii: „Tot mai mult aşteptările mele / se umplu de prezenţa ta:întineresc? / Tot mai mult prezenţa ta / evadează din aşteptările mele: îmbătrânesc? / Tot mai mult sufletul mi se prăpădeşte / după frumuseţile lumii: întineresc? / Tot mai mult frumuseţile lumii / îmi prăpădesc sufletul: îmbătrânesc?”(Întineresc? Îmbătrânesc?)

     Deşi cred că multe din versurile poetului Mihail Dolgan au rămas primenire a rafturilor arhivei personale (sper ca în continuare să treacă nestingherite de ochiul vigilent al timpului pragul editurilor), antumele demonstrează că autorul, cultivat la şcoala marilor valori, a desemnat metafora undă verde a stărilor sale de spirit, zguduite periodic de defectele deranjante ale anturajului ce necesită nu numai prudenţa dar şi inspecţie şi introspecţie : „Prin apa rece a zilei, / prin apa tulbure a nopţii/ trudita inima mea / zi şi noapte / înoată necunten… / Deasupra-i însă planează, / crâncen şi momitor, / o undiţă vicleană / cu cârlig de aur / muiat în otravă. / Cine-i, Doamne, pescuitorul, / amatorul de senzaţii tari, / ce ţi-a transformat în meserie / îndeletnicirea distractivă – / aşa-zisul Hobby – de-a pescui inimi?”. Om de creaţie, Mihail Dolgan a fost conştient de prezenţa în umbră a ochiului atent la alegerea „victimei”, de regulă, talentată, ca pradă a denigrării. Or, ele, stările-străfulgerările poetuui Mihail Dolgan au fost cele ale omului-Om: care a iubit şi a fost iubit, care s-a bucurat şi s-a întristat, care s-a înalţat şi s-a decepţionat, care s-a revoltat şi s-a consolat, care s-a împiedicat, dar n-a cedat, ci a luptat şi a mers mai departe, care a considerat viaţa drept un dar şi căruia(lucru foarte important!)i-a fost străină ura, invidia, pizma: „Cu fiece zi ce trece –vai mie! – / sufletul meu, / atât de preaplin cândva / se împuţinează văzând cu ochii. / Ca şi altă dată / îi port aceeaşi grijă. / Nu-l vând nimănui. / Nu-l împart cu nimeni / Nu-l mistui în patimi efemere. / Nu-l dau cu împrumut / Nu-l închiriez. / Nu-l vântur pe drumuri…” . Cu alte cuvinte, nedeclarând despre acest lucru, a mers de mână cu Dumnezeu, izolându-se în „regatul spiritualităţii”, apelând şi momind în el limpezimea gândurilor întru regenerarea  în permanenţă a optimismului ca dovadă că viaţa e o permanentă vizualizare a paşilor şi a spaţiului ce se deschide şi pe care trebuie să-l parcurgi inclusiv cu ochiul minţii. Legea „măsuraiului” a fost cea pe care a aplicat-o, eul pledând, din ceea ce ţi se oferă, pentru selectarea lucrurilor frumoase dintre cele mai puţin frumoase, iar dintre cele frumoase pe cele mai frumoase în mişcarea rectilinie spre perfecţiune, cu proiectarea în ea a unei continuu lupte pentru adevăr, aflându-se mereu între „verbul mustind de clorofilă „a fi ” şi verbul atacat de tăciune „a nu fi”, asumându-şi riscurile în distingerea sa ca arhitect al  adevărului ce creşte din „rădăcinile pe cât de invizibile, / pe atât de viabile în coloana verticală de cremene / a neamului românesc” –  un altoi  reuşit al sentimentului sublim: „Mă descopăr în ceea ce iubesc”. Această arie se lărgeşte  cu atât mai mult, cu cât  „se îngemănează cu fiinţarea mea” din care absenţa a ceva ce urma să se împlinească „cu toată puterea sufletului”, devine dor, un simplu dor al pământeanului de o realitate perfectă imaginară: „Iar eu am vrut să am un tei al meu, divin, / cu flori înmiresmate, ce-ar fi căzut în jos şiraguri, / cu-albine încărcate de zumzet şi polen…(Cu toată puterea sufletului)”.

     Aşadar, precum în critica literară, îl redescoperim pe profesorul Mihail Dolgan în ipostaza de poet – Om îndrăgostit de eleganţa cuvintelor, calitate, dar şi stare de care ne convinge, lăsându-ne drept moştenire pagini de neşters de un profund lirism şi prin versurile sale, astfel raliindu-se  „copiilor săi”, poeţii, despre care a scris şi li s-a dedicat viaţa  întreagă…

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar

Bunăstarea începe de la fiecare din noi!

51291853_397495344339205_6455647329801207808_n

Biblioteca „Liviu Rebreanu” se bucură de o mare popularitatea în rândurile copiilor din cartierul Poșta Veche, fapt care ne bucură și care ne determină să vrem să le oferim mai mult – un spațiu în care ei să se simtă bine și care să-i atragă la bibliotecă.  Continue reading

Sunt doar un bucium…

Lidia Hlib – 75 ani de la naştere 

Cunoscută cititorilor mici din Republica Moldova şi România ca autoare de proză şi teatru pentru copii, creatoarea Lidia Hlib s-a dedicat şi poeziei lirice, filozofice, religioase, satirice şi, uneori, politice.

Debuteză editorial cu volumul de povestiri pentru copii Stăpîna lunilor de vară (1982), urmat de Regina nopţii pentru care primeşte Premiul Comitetului de Stat pentru Poligrafie şi Comerţul cu cărţi. În 1992 piesa Aventurile lui Isteţel şi Tărcăţel este premiată cu Premiul  Ministerului Culturii.

Continue reading