Category Archives: Invitaţie la lectură

Pasiune și interes pentru cunoaștere (Provocarea Verii)

64596012_1044296245776417_8085190915842375680_oProgramul „Provocarea verii” continuă cu activități utile și dinamice pentru copii. Și de această dată am căutat teme atractive, prin care să educăm spiritul ludico-educativ, etic și estetic, jocuri care să-i relaxeze, dar și să le pună creierul și corpul la contribuție. Pe scurt, o adevărată provocare, care să le facă această vară de neuitat!  Continue reading

Advertisements

Cum a fost la #ProvocareaVerii2019 (partea 1)

Vara este asociată cu vacanța, cu veselia și pofta de joacă, iar când am lansat Provocarea Verii în biblioteca noastră, ne-am gândit, înainte de toate, ca ceea ce facem să fie atrăgător pentru copii, pentru că tocmai ei sunt cei care ne vizitează cel mai des. Continue reading

Fericirea se învaţă în familie

 
 Părinţii sunt primii educatori pe care îi are un copil. Acesta va învăţa lecţii esenţiale de la părinţii lui despre cum să fie fericit sau nefericit.
 

Continue reading

Introspecții în arta relaxării

59537385_2463859433632994_7124929622520627200_nRelaxarea este o artă pe care o poate stăpâni oricine… și totuși rar cine o mai deține în această epocă vitezomană și stresantă. Cotidianul ne umple ziua cu multe și cele mai diverse activități, graba de a le reuși pe toate – serviciu, familie, evenimente de societate, activitățile casnice și încă o listă lungă, ce pare interminabilă – ne răpește din oaza de odihnă de care avem atât de mult nevoie.  Continue reading

Edificii uimitoare şi istoricul lor

18 aprilie – Ziua Internaţională a Monumentelor şi Locurilor Istorice

Chiar şi în epoca nostră de micromiracole şi miniaturizări şocante, cele mai mari opere ale umanităţii îşi păstrează încă puterea de a uimi.

Continue reading

Aventuri scriitoricești în slujba cetățenilor

56857536_427558011153158_9054299042929967104_nCând ai talent la scris, viața îți rezervă mereu experiențe pe care să le poți transpune în cuvinte artistice. Iar când un om cu o fire artistică dă nas în nas cu agenții ordinii publice, rezultă aventuri savuroase, precum cele din volumul „Scriitori la poliție”, coordonat de Robert Șerban.  Continue reading

Poezia lui Efim Chicu – un solilocviu al rezistenței de neam

Reflecţii pe marginea cărţii de autor „Umbrela singurătăţii”

      efim chicu poza    Poezia are tot atâtea definiţii câţi poeţi încap în ea. Noua carte, „Umbrela singurătăţii”, apărută la Editura „Pontos”, 2018 şi semnată de poetul Efim Chicu, prin însuşi titlul ei ne propune un evantai de sensuri ale ideii enunţate, această „umbrelă” oferind spaţii largi unei filosofii a vieţii, ]n’elepciune care, într-o ambianţă distinctă cu limbajul poetic, multitudinea de tropi, devine acea vestimentaţie sigură a gândului aflat într-o armonie cu emoţia ;i pe care o numim POEZIE.

     Suflet de pedagog, poetul oferă întrarea în noua sa carte printr-o „Caligrafie” (p.8) a chipului profesorului îmbătrânit de griji, rămas „mamă pentru toți, dintr-un cătun”, mereu cu ochi vii pe viitorul unei „guri de rai” („pe la noi frumosul încă naşte…”), ameninţată de situaţia demografică deplorabilă, de exodul în masă („ați zburat ca pasărea prin lume, / fericiți sau, poate,-ndurerați…”), de educaţia în care nu se mai investeşte („şcoala, ca şi viața, ni-i închisă, / nu ajunge număr de boboci….”), de înstrăinarea ochiului omenesc de tot ce este frumos, „demodat” în cercul „noii generaţii” („…cei noi nu vor de la trecut / să ia învățătură… ( Moravuri, p.74))”,  pentru care altele sunt „valorile” şi pe care le bicuieşte cu vehemenţă poetul, adevăratele riscând să le pierdem într-o dezumanizare ce ne absoarbe: „Mai deasă ura devenind / Răreşte omenia, / A fost şi e fără sfârşit / În lume lăcomia…” (p.74)”. Răvaşul adresat generaţiei prezentului şi viitorului conţine aceleaşi triste constatări ale eului, dar nedefinite până la capăt, alte gânduri, nezdrumicate încă de notele pesimiste, roind tot atât de harnic la floarea vieţii, precum albinile la pomul înflorit întru a investiga dorul ce a mai rămas pentru un anotimp al renaşterii de neam:” Țara nu se lasă pe vecie, / Ieşi din ea cu dor de-a reveni. / În oglinzi de n-ai copilărie, / Viața în zadar o vei trăi.  / ȚARĂ se rosteşte cu mândrie. Patria, lipsită de plural, / Dacă ți se pare puşcărie, / Nu ai fost decât un criminal. / Țări pe jumătate nu există / / Orice ciob e parte din întreg, / Cât ar fi ființa mea de tristă, / Patria nu pot să mi-o aleg. („Ţară și destin”, p.134)

     O reactualizare a unor imagini cutremurătoare inedite sunt versurile în care surprindem sufletul şi ochiul omenesc nesupus robotizării, sensibilitatea la tablourile ce i se dechid şi de care nu este străin, amintind de omul ca tot unitar cu natura, dar îndeosebi cu acea care are şi caracter naţional, în scenă perindându-se fauna şi flora naţională şi chiar instrumente naţionale ce intonează melodia întru rezistenţă:„Într-o pădure cu stejari / Se logodesc cireşi amari / Și căpriori învață pui / Să-ntreacă fuga lupului. / Se-aud mierluți şi cintezei / Ciocnind în ouăle din tei. / Iubitei sale un arici / I-a pus în ace licurici. / Într-o poiană nişte flori / Fac expoziții de culori. / Se-aşteaptă mulți admiratori, / Acordă greierii viori…. (Întâlnire, p.130)”

     Un continuu „Moment poetic”, amplificat de instantanee ce sunt glorificate de imaginarul care provoacă o explozie de emoţii, ne transferă periodic într-o oază a confortului, eul liric avizându-ne de raportul de beatitudine prestabiliti între om şi divinitatea spre care acesta ar pretinde, sufletul fiind acordat la cosmosul şi muzica din el a cuvintelor ce ne monitorizează: „Îmi cresc metafore-n aripi / Și mi le-nfoaie visul. / Coroana Domnului, de ghimpi, / Deschide Paradisul / Oglinda vieții să mi-o şterg / Cu a iubitei ie, / Pe sticla Cerului alerg / Scăldat în poezie.(Moment poetic, p.129). Dar acest „moment poetic” suferă „schimbarea la faţă” pe măsură ce tematicile, motivele literare se transformă într-o inducţie magnetică de proporţii, eul declanşându-se în solilocvii nepărtinitoare la dezastrul naţionalului. Astfel, catedra fiind cea a pedagogului intolerant la prostia omenească, poetul din el, care este Efim Chicu, „resuscitează respiraţia”, invocă strămoşii şi amplasează accentele ironice pe cel mai mare defect al „plaiului nostru mioritic / de străini îmberbecit”, dar şi pe  cel al conaţionalului rătăcit din iniţiativă proprie în scena largă a „Circului” vieţii: ”Traşi prin neguri de cuvinte / Și pleoştiți de false ploi, / Nu avem în țeastă minte / Să mai fim stăpâni pe noi. / Se supun la circ dresării / Mioritici pui de lei, / Unde eşti, Ștefan al Țării? / Unde sunt ghiogarii tăi?,(Circ, p.131)”… Poetul constată prostia din naştere şi trădarea momită de aceasta(„vin mancurții la domnie / din a proştilor vânzări…), comparaţiile fiind o ploaie torenţială de revoltă şi sufocare a eului(„au trecut şacali prin turme / şi omizile prin neam…”) prin care se subliniază teribilitatea pierderii demnităţii („nici țânțarii nu mănâncă /sângele de om vândut…”), dar şi semnificaţia lecţiei trecutului pronunţată prin îndemnul subtil de a arunca o privire peste umărul timpului, conştientizând: „mor bolnavi de Românie / cei mai scumpi basarabeni., (Prezent, p128)”.

     Noua carte a poetului Efim Chicu este un conglomerat de reflecţii despre natura omului, a viabilităţii acestuia prin trăiri de intensitate, niciodată considerate demodate, arhaice în vreun timp. Versurile lui au menirea de a revigora deşertul unui suflet, sugerându-i spaţiul imens al iubirii de Dumnezeu, de valori general-umane, de bun-creştin, punctul-forte de pornire şi de revenire fiind dorurile (”merg pe puntea unui dor, / din trecut spre viitor…, p.127) – de neam, Ţară, naţional –  prin care, dacă le avem, ne mai rămâne o şansă întru a renaşte şi a învinge. Celelalte motive ale dorului, cu toate ipostazele – de iubit, iubită, mamă, tată – ar fi doar complementarele omului împlinit prin primele, spre care pretinde permanent eul artistic şi prin care sugerează autoinstruirea prin seninul „Crez” întru o răvăşire a trecutului şi a infinitului din el prin care ne coagulăm înălţarea: Pe plaiul meu, ba verde, ba cărunt, / Nici râme fără Patrie nu sunt / Și grâul, dar şi spinul din salcâm / E rod român. / Cât Domnul îmi va ține ochiul treaz, / Să-mi fericească lacrimi pe obraz, / Cât mie voi putea să-mi fiu stăpân, / Voi fi român.!(Crez, p.10)”.

Lidia GROSU, scriitoare