Category Archives: Oaza cercetătorului

Texte ce ne conţin VALOARE

72278821_778755422586368_273691323444232192_n (1)Noua carte intitulată “Poveştile celor patru anotimpuri”, semnată  de scriitorul Alexandru Plăcintă, autor al unor lucrări valoroase pentru copii ce l-au remarcat într-un timp foarte scurt, îi oferă spaţiu larg în acest mediul stabil al sincerităţii.  Nu mai este pentru nimeni o taină, că  acest om de creaţie este o armonie dintre cuvânt şi culoare, fiind şi un ilustartor excelent, dar şi dintre cuvânt şi…cuvânt, convingându-vă  de acest lucru cu  argumentele de rigoare ce urmează. Continue reading

Despre cei care nu mor…

doina_si_ion_aldea-teodorovici-artisti_basarabeniDeja 27 de ani la rând, în  ziua de 30 octombrie, ne amintim cu drag de  Doina şi Ion Aldea Teodorovici,  artiştii care au pus suflet în interpretarea melodiilor pe versurile  patriotice ale renumiţilor poeţi: Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija ş.a., împreună cu aceştia şi mulţi alţi cânsângeni contribuind la redeşteptarea  naţională, îndemnând la iubirea de Neam, de istorie, tradiţie, de alfabet latin. În anii 90’, soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care au cântat despe limba română, despre Eminescu. Melodiile  „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana”, „Eminescu” (n.a.), „Pentru ea” (n.a.), „Lăsați-ne în legea noastră!” ne cutremură şi astăzi, rezonând cu sufletele celor ce simt româneşte. Continue reading

ÎN VEŞNICIA MENIRII DE A IUBI

Reflecţii pe marginea unor lecturi, de Lidia GROSU

    CalinProtagoniştii cărţii – „Poetul.., suflet dezgolit de zbor…(convorbiri cu tatăl meu)”, Ed. Ro.cart, Bucureşti 2019 sunt Anca Elena Călin şi George Călin – căci este vorba deopotrivă de autoare, dar şi nemijlocit de cel a cărui viaţă i s-a perindat în faţa ochilor de-a lungul anilor, realele secrete urmând să se autodivulge dintr-o dragoste răscoaptă reciproc între tată şi fiică, conştientizată cu adevărat la o vârstă a maturizării acesteia. Aflaţi într-o confesiune inegalabilă, ca şi limbaj poetic, protagoniştii ne dăruiesc toată zona de confort a unui dialog în care au încăput două vieţi într-o viaţă, acesteia, ca unui tot unitar, fiindu-i asigurată continuitatea iubirii reflectată prin Cuvânt, aşadar prin simţirea de intensitate a împărtăşirii sentimentului suprem al celor doi pentru MARELE CREATOR, sentiment ce trece doar prin suflet, aşa cum ne mărturiseşte însuşi dl George Călin: „Omul care merge ignorând sufletul este asemeni unui orb care merge prin întuneric purtând o torţă stinsă, simţindu-şi doar dorul ce-i curge prin vene, fiecare bătaie de inimă, fiecare fărâmă de Speranţă, de care se agăţă cu ghearele Trecutului…”, p. 18

     Cartea este un elogiu adus omului de creaţie, dar mai ales îndumnezeirii acestuia prin renaşterea din moarte fizică, posibilă doar cu preţul iubirii dăruită lumii înfinit şi prin respectarea celor 10 porunci a  Legii Divine – Decalogul: „O fiinţă evoluată spiritual nu încearcă nici o clipă să fie mai presus decât celelalte şi urmăreşte în permanenţă să trăiască în Armonie cu cei din jurul său, cu Natura, cu Dumnezeu. Având, cu toţii, credinţă, într-un singur Dumnezeu, avem dreptul să dobândim fericirea şi dreptul să înlăturăm suferinţa. Nu ne putem clădi fericirea proprie pe altarul suferinţei celorlalţi!, p. 37”

     Cartea este un cântec dedicat metaforei, autorii înşişi fiind acest limbaj dezinvolt ce se asimilează cu adâncul din ei al copilului-sinceritate, descoperindu-i braţe de necuprins când este vorba de încercări, de incertitudini asupra cărora planează Omul cu toate activităţile de prolific scriitor curajos în realizarea unor deziderate, de iniţiator şi organizator al unor proiecte culturale în continuă desfăşurare ce ţin nu doar de imaginea celui ce le implementează, le fixează cu ochiul minţii şi al sufletului, ci şi de acea a întregii ţări, activităţi ce susţin, în opinia lui George Călin, normalitatea evoluţiei unei societăţi prin educaţie şi cultură: „Cunoştinţele culturale sunt esenţiale pentru dezvoltarea personală a copiilor, adolescenţilor şi adulţilor tineri şi, din acest motiv, ea trebuie percepută ca fiind o parte importantă a dezvoltării generale a fiecărui tânăr şi trebuie privită ca unul dintre aspectele esenţiale ale educaţiei acestora”(p- 30).

    Cartea este o lecţie de moralitate, autorii pledând pentru această valoare în contextul „nobilelor aspiraţii” subliniate în text – de păstrare a demnităţii creştine atât a enoriaşilor, cât şi a preoţilor, aceştia din urmă urmând să rămână etalonul în stabilirea corelaţiei – CER-pământ. Constatarea unor fenomene negative, precum: avariţia, ranchiuna, minciuna, trădarea etc., în mediul unor reprezentanţi ai tagmei preoţeşti poartă semnul exclamării autorilor întru responsabilizarea pentru evitarea sindromului „iuda” şi al păcatului omenesc în general, care ne face sinuoasă calea fiecăruia spre lumină. Şi cât este de mare bucuria descoperirii divinităţii din noi…: „L-am găsit! L-am găsit pe Dumnezeu! L-am găsit pe Dumnezeu acolo unde nu se aştepta să-L caut – în sufletul meu împovărat de singurătate şi deziluzii… şi mi-am auzit Îngerul de veghe şoptind: „Dragul meu prieten, în fiecare clipă, nu uita că viaţa este darul tău cel mai de preţ. În fiecare clipă tu îţi creezi propria realitate! Nu există o definiţie a Dragostei pentru că fiecare o simte altfel, însă, o dragoste pură, deşi nu neapărat platonică, duce la sacrificii. Mari, mici, supreme… dar, nu uita, în toate este Dumnezeu cu tine!” (p.21-22).

    Aşa cum demnitatea de Neam Românesc şi a tuturor valorilor naţionale este un dar transmis cu sângele matern, dragostea pentru Basarabia a scriitorului George Călin, dar şi a autoarei Anca Elena Călin curge râu continuu de mândrie pentru reîntregire, inclusiv pentru cea spirituală. Aşadar, Basarabia pentru aceşti doi constituie cele 4 stihii  – apa, aerul, pământul, focul, – a căror timp este unul singur: cel al Luminii şi Iubirii: “Sub ninsorile de fluturi împerecheate cu ploi de stele căzătoare, am descoperit Chişinăul, o Lumină densă şi arzătoare ce m-a orbit instantaneu, alinându-mi setea de real, alinându-mi setea de cultură şi trăire demnă. Dacă aş trăi în alte timpuri, de mult apuse, vă spun drept că aş fi primul care i-ar stinge „lumânarea lui Diogene”, arătându-i măreaţa Moldovă a lui Ştefan Cel Mare. Nu aş greşi cu nimic, pentru că aici, în această cetate românească, va descoperi Oameni… Trebuie să recunosc, sincer, cu mâna pe inimă, că am descoperit la Chişinău, Oameni de o aleasă valoare morală şi spirituală, Oameni în adevăratul sens la cuvântului. Oameni amestecaţi printre oameni, care au pătruns şoptit în sufletul meu, vorbindu-mi o sfântă limbă necunoscută muritorilor de rând, o limbă ce-mi murmură în fântâna urechii pagini de o aleasă cultură şi istorie românească autentică. Nu le poţi rosti numele pentru că sunt mulţi, Doamne câţi mai sunt, ca picăturile de ploaie şi ca frunza din Codrii… Aici, alături de ei, de bunii mei prieteni de suflet, mă picur cu stropi de cultură şi istorie pură şi, întorcându-mă în cetatea în care vieţuiesc, împreună cu cei dragi, mă simt mai în putere, mai plin de izbândă, înfruntând zăpezile, vântul şi furtunile de cais primăvăratec. Şi vin primăverile, şi trec verile şi mă cutreieră toamnele şi ning iernile, şi-ncep colindele, albindu-mi tâmplele inundate de viaţă…, dar dorul de Chişinău nu mi-l poate alina  nimeni… şi linu-i lin, şi flori de măr… (pp.12-13) ”.

   Vorbind de un spaţiu şi un timp anume vom conştientiza prezenţa unui timp al maturizării, ambii autori, diferiţi ca şi vârstă, fiind captivaţi de un dialog ce păstrează linia sincerităţii prin prisma dezvăluirii unor adevăruri cu anume modalităţi de însuşire a acestora cu accesarea vocilor strămoşilor şi a simţirii curgerii prin noi a izvoarelor ce rămân puntea dintre generaţii – iată ce îi ţine într-un tot unitar pe protagonişti aproape de oameni, lecţie de lecţie fiindu-ne sugerată marea atenţie la studiul „DUMNEZEU-ŢARA-EU”, prin care să ne bizuim pe calităţile profund umane: „Pe o pagină de viaţă, mă ascund de lumea ce nu ştie de ce curg azi lacrimi de fericire din versul meu legănat de vise în liniştea nopţii. Eu, nu sunt lacrima.., sunt ochiul prin care se revarsă durerile ştiute şi neştiute a moşilor şi strămoşilor mei, care au înălţat o ţară pe o gură de Rai.., p. 14

     „Încearcă să nu depinzi prea mult de alţii. Până şi umbra ta te va părăsi atunci când e întuneric în jurul tău!”, p.20 – Este sfatul părintelui care în momente de tristă experienţă a trăit decepţia absenţei ajutorului din partea aproapelui, dar nu şi antipatia pentru acesta, oferindu-i confratelui, întru conştientizarea semnificaţiei noţiunii de umanizare, excepţionala melodie a „tăcerii ierbii” (p.71) – o adevărată baladă a acesteia când este vorba de spiritul creativ ce descoperă misterul în tot şi toate şi se lasă îmbrăcat de el până în ultimul fior – de durere şi bucurie, de îmbolnăvire şi vindecare, de cădere şi încoronare în mijlocul acestui UNIVERS al  veşniciei ierbii: „Îţi pot spune că mă impresionează absolut tot ce se întâmplă tainic şi frumos în viaţa noastră, lucruri pe care semenii noştri nici nu le bagă în seamă… Cine mai ascută astăzi tăcerea ierbii? Ai ascultat, vreodată, tăcerea ierbii? Tăcerea ierbii geme de durere…, tăcerea ierbii este bătătorită de bocancii ţintuiţi ai soldaţilor Planetei, aceşti soldaţi înregimentaţi haotic, infectaţi cu ură şi de multe ori, culmea ironiei, îmbrăcaţi în culoarea ierbii… Aud în noapte ţipătul tăcut al ierbii, cum alunecă prin umbrele copacilor trăsniţi, încă din vară… Aud zborul tăcerii, cu aripi frânte, însetate de cărările pustiului şi lumina plăpândă a stelelor ce cad spre dimineaţă… Mă strecor în taina visului meu şi stau la masă cu iarba, povestindu-ne prieteneşte iubirile trecute, prezente şi viitoare. Ea, îngălbenită de vreme, îmi citeşte scrisorile de dragoste trimise feţilor Frumoşi ai ierbii…”, p.71.

     Autoarea Anca Elena Călin justifică orice poziţionare ideatică din partea mai întâi a personalităţii George Călin şi pe urmă cea a tatălui, deşi prioritatea totuşi îi aparţine în exclusivitate poetului George Călin: „Cine eşti tu, George Călin!?”.

     Răspunsul pare un elogiu ecoului poeziei lirico-dramatice declamate – răsunător până la înălţimea celor mai de gală tensiuni, pe care l-ar putea transmite, în pofida identificării unui cerc vicios, doar „un truditor al dragostei pe drumul spre Orient” (p.61-62), un iubitor de viaţă şi de Dumnezeu, „trecut prin ciur şi dârmoi”, dar care, asemeni pruncului ce rosteşte prima sa silabă – „ma-ma” – prin care îşi manifestă dragostea faţă de aceasta, va insista să ne abiliteze cu dreptul la emoţia profundă prin confesiunea ce ne instruieşte suferinţa şi lacrima răzbătătoare spre minuni : „Sunt strigătul neputinţei pe care îl auzi când tac, sunt acordul de suflet când mă priveşti, sunt parfum de amintire despre tine, fiica mea, despre mama ta, despre noi, cei care trăim alături şi ne minunăm de ceea ce ne dă Bunul Dumnezeu, zi de zi… Sunt în căutarea timpului pierdut, cu speranţa în viitor, încătuşat discret de izbăvitoarea chemare a Dragostei, din liniştea şoptitoare a depărtărilor în care mă pierd în imensitatea albă a mărgăritarelor de lacrimi… Sunt pe contrasens şi caut sensuri… Nu mi-am pierdut bucuria de a râde, de a iubi, de a trăi. Iubesc lumina şi căldura soarelui, primăvara, crinii, marea, călătoriile, cărţile, filmele şi muzica de dragoste. Ochiul meu are un câmp redus; el vede totdeauna din afară. Dar lumea fiind interioară inimii, introspecţia este singurul proces de cunoaştere. Cine nu renunţă, înseamnă că are prea mult de dat. Cine se resemnează, înseamnă că nu are nici ce primi. Eu nu voi renunţa niciodată la nimic!!!“

Omul de creaţie… Ce ar fi el?

     Scriitorului George Călin îi sunt adresate mai multe întrebări în contextul dezvăluirii spiritului creativ, al comportamentului şi al obţiunilor acestuia în diverse situaţii, având tot atâtea răspunsuri în lumina orizontului său larg –  sesizabil «potenţial intelectual incomensurabil» pe diverse domenii – şi evitând, totodată,  căderea în capcana subiectivismului, misiunea unui om al scrisului fiind «ieşirea» în mijlocul semenilor prin arta cuvântului ce ar îndrepta/corecta nişte surpături ale fiinţei umane pe seama profundei meditaţii: „În meditaţie, există pare-se o tehnică prin care găseşti un echilibru atunci când reuşeşti cumva să te detaşezi de tine şi să te priveşti, ca un observator obiectiv, din exterior. Nu e vorba doar de o curăţare de subiectivism, ci, mai degrabă, de o schimbare reală de perspectivă, prin care capeţi discernământul să te uiţi la toată treaba detaşat şi să pui poveştile în lumina potrivită, fără a inflama lucrurile aiurea cu tot felul de preconcepţii care sălăşuiesc doar în mintea ta, nefiind mai niciodată reale, p.153”.

  b  Aşadar, fiind atent la parametrii şi perimetrii stabiliţi de către George Călin pentru un om de creaţie, cititorul ar putea să-şi „gestioneze” situaţiile, dar şi sentimentele sale în contextul autodescoperiri întru a se reforma – prin căutare, cunoaştere, asimilare. Or , niciodată nu ar fi târziu să o iei de la început, creând o atmosferă a simţirii plinătăţii prin lărgirea diapazonului de cunoştinţe, oferindu-i dintr-un plin ce nu scade şi celui din preajmă, aşadar din lumina ce îţi aparţine: „Trăim aceste vremuri şi nu ne vine să credem ceea ce se întâmplă zi de zi, cum se schimbă oamenii, cum devin umbre fără de suflet, uitate undeva pe marginea prăpastiei Vieţii, fără a mai căuta Adevărul Divin…Pentru că, Omul trebuie să înceapă căutarea Adevărului Divin în întunericul sufletului său, căutând Lumina – Lumina înţelepciunii, Lumina adevărului, aceea ce este ascunsă Cunoaşterii şi face ca iniţiatul să lucreze asiduu la temeinica sa Cunoaştere ca Om şi în special ca fiinţă socială. Pentru că Omul nu este numai o creaţie specială a lui Dumnezeu, ci şi cea mai specială creaţie a Lui. Pentru că Omul este creat după chipul lui Dumnezeu…, p. 33”.

     Cartea este o continuă prelegere de cultivare a valorilor şi de obţinere prin acestea a mandatului viager al imunităţii la cele triste, autorii sugerând cititorului să desprindă esenţele din esenţe. Mobilizaţi într-o antrenare a deprinderii zborului imponderabil care aduce liniştea împlinirii prin schimbare, indicibilul nu va întârzia să se lase descoperit („Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă, mai plină de inefabil, p. 17”) în spaţiul infinitivităţii actului de creaţie în care există loc pentru oricine. Dincolo de orice capcană a vanităţii („Persoanele care vor să-şi afirme personalitatea şi să se ridice deasupra celorlalţi prin vanitate şi orgoliu, la un moment dat se vor lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri, provocate, tot asemeni lor, de o furtună în iluzie, p.37”), urmează autodăruirea frumosului infinit şi indefinit al lumii pe care să-l aşterni pagini de viaţă şi pentru urmaşi. Or, „Viaţa este un nebănuit Paradis, p.13”, ce-l conţine pe poet şi care „rupe tăcerea şi deschide Calea către Dumnezeu prin versurile dictate de îngeri, odihnind ninsorile în seiful ochilor, ningând licurici, în nopţile polare, construind Oameni de zăpadă însinguraţi şi pierduţi în basmele copilăriei… El, Poetul şi îngerii au făcut un pact pentru a ne salva de păcatele făcute cu voia sau fără de voia noastră. Putem să ne declarăm salvaţi de nevoia de a avea îngerii aproape în liniştea catedralelor lumii… Poate ne salvăm numai prin poezie…”, p.79.

Lidia GROSU, scriitoare

În nemișcarea timpului din esențe…

Prefaţa cărţii „Parapământ”

    parapamantCartea de poezie „Parapământ” a autoarei Tatiana Scripa este o imensitate de pulberi din stelele căzătoare ale durerii din care se smulge spre Lumină o tăcere vorbitoare prin „Cuvinte nestinse…”, ce păstrează iubirea în pofida unui adevăr: „Nemoartea nu greșește / Niciodată. / Acest adevăr / L-am înțeles / Când respirația ta / Nu a încăput / În lumea asta imensă…”.

     În nemişcarea timpului din esenţe, eul cucereşte cupola corelaţiei gingăşie-confesiune pentru a-i oferi libertate răsunetului dintotdeauna al clopotului iubirii, tămăduitoare între cei doi – el-ea – ce participă la edificarea / înălțarea cuvântului-trăire: „…Hai, să înălțăm și cuvântul / Din casa cu multe izvoare – / Cu mine, cu tine, cu noi…” (Chemări).

     Într-o „rugăciune a inimii” se transformă declaraţia „te iubesc”, simţire pe care o transmite întregul univers, implicat să determine „gradul” cel mai înalt al aşteptării care încoronează („Te iubesc – Fie, acesta, răspunsul tău…”), eul palpitând într-o explozie de explicaţii manierat-cochete ce surprind printr-o cheie majoră, cu distincte naționale, când este vorba de o… portretizare: „…Mă vei recunoaște / După aerul ce prinde din mers cerul, / Doi ochi în mantaua cu ochi, / O talpă împietrită în talpă, / Și o mică expoziție de scrisori către tine… / Asta, dacă vei dori / Să îmbătrânim împreună, / Într-o toamnă demodată, / Ce vorbește franțuzește, / Poartă rochii englezești, / Și iubește… / Iubește românește. / Uite-s, aici – / Privește!… (Cine sunt…)”.

     „Durerea pare mai blândă dacă este împărtășită cuiva”, afirma H. De Balzac („Cugetări”, București: Ed. Albatros,1979). La impaciența pe marginea pierderii irecuperabile a celui drag, eul sugerează regăsirea în formula „Să nu cedezi…”, dialogul cu Cel de Sus fiind redobândirea rezistenței și a încrederii în Lumina Lui eliberatoare: „Să nu cedezi / când sufletul / te doare… / Nu te opri /când omul drag, / trăind, / pe zi ce trece, moare… / Întoarce-te cu fața / spre Cer, / unde te așteaptă / alinarea Domnului. / Primește-o / ca pe-un răsărit de soare…”.

     Dubla semnificaţie a unor noţiuni  precum ar fi „parapământ”, „parazăpadă” din poezia „Parapământ” („Dă-mi timpul crud să-i scriu un cuvânt, / Lasă-mi amnezia și nu mă îmbăta… / Azi sunt rai, mâine – parapământ, – / Și-acolo, cerșește-mă, să fiu iubita ta…”) incită anotimpurile reci-calzi ale sufletului, cu toată incompatibilitatea în alternarea acestora, să susţină recuperarea stabilităţii eului prin noi resurse nelimitate ale discernământului – cele de valorificare a cucerniciei ce ar răspunde de cultivarea nobleţei prin iertare, dar şi de inutilitatea luptei nedeclarate dintre doi îndrăgostiți ce nu ar avea învingători, și nici sorți de izbândă: „Oameni toleranți…  / Tu – blând și iertător. / Eu – / Neiertătoare?! – / Rana mea prea tare doare… / Nici zăvoare nu mai are… (Gradații temporale)”.

…Cititorului îi rămâne să se resemneze sau nu cu ideea că cele două dimensiuni – pământ și „parapământ” – ne țin aproape de cei ce nu se mai află în preajma noastră, dar a căror prezență o simțim…

Lidia GROSU

Despre romanul „IMINENT” al scriitoarei Nina Soroceanu

 

 

IMINENTSuflet neastâmpărat, neordinară în sensul pozitiv al acestui cuvânt, ca şi orice om de creaţie aflat mereu în căutare de noi idei, autoarea Nina Soroceanu, cunoscută ca şi poetă, publicistă, eseistă, prozatoare, dar şi graficiană, ne surprinde de data aceasta cu un roman ce poartă şi un titlu sugestiv –  “IMINENT”, “, Ed. Lumina, 2018. Subiectul romanului se desfăşoară în zilele noastre, autoarea pledând pentru un dialog dintre trecut şi prezent în favoarea unui viitor remodelat, care ar putea fi interpretat ca şi inevitabilitate a trăirii clipei între oameni cu iubirea de viaţă, aşadar de tot ce este pământesc ca şi iubire de Dumnezeu. Personajele, diferite ca şi portret moral, psihologic şi fizic, pozitive şi negative, secundare şi principale, atractive sau respingătoare, fiecare cu povestea sa, le descoperim în diverse situaţii conform etichetei acestora. Continue reading

Camelia Florescu – între Cântec şi Poezie

camelia florescu„Camelia Florescu – între cântec şi poezie” a fost genericul activităţilor literar-artistice desfăşurate recent, cu prezenţa acestei talentate poete şi interprete de muzică uşoară, sosită din România la Chişinău în legătură cu desfăşurarea unor proiecte culturale şi de înregistrare a unui CD. Continue reading

Clepsidra ce încape arta de a fi

(Reflecţii pe marginea creaţiei poetei Victoria Fonari)

     Victoria Fonari este iubitoarea de străbatere a frumosului, alegându-şi calea de dialog cu sinele prin  intermediul a trei dimensiuni: cea de profesoară, de cercetător literar şi arta poetică, astfel cucerind simpatia nemijlocită a zeiţei Minerva şi a zeului Apolo şi dedându-se deopotrivă patronajului mobilităţii minţii şi a flexibuilităţii imaginarului. Cu alte cuvinte, calea spre centrul spiritual al planetei Schambala îi este una deschisă. Deschisă pentru că primele două dimensiuni o înviorează pe cea de-a treia, profesoara tentându-i pe învăţăcei să cucerească miezul cuvântului prin lecturi, cea dea doua – să se pătrundă de aria lui de interpretare, cea de-a treia ordonându-l pe cititor la dezvăluirea efectelor imaginarului ce implică receptarea mesajului şi plauzibilitatea re-trăirii celor transmise de eul artistic, fie prin metaforă sau printr-un gând fracturat pe care-l numim areal poetic.

Victoria-Fonari-1

     În poezie debutează cu „Zbor în antiteză”(2000),care marchează această trecere sau înaripare spre o altă formă de existenţă a eului – una flexibilă, spre deosebire de caracterul rigid în ştiinţă (amintim aici de monografii, studii „Factor intelectual şi sentimental în creaţia lui A. Busuioc (2001), Hermeneutica literară(2007), Proiecţii ale mitului în creaţia lui V. Teleucă, L. Butnaru, A. Suceveanu)), alternând cu dulcele fior din „Sarea pasiunii” (şi aici aş sublinia despre pasiunea şi tendinţele spre ceva irealizabil de moment, dar care presupune acea nouă încărcătură de intensitate pentru un „happy hand” al iluziei) şi cu intensificarea vizibilităţii, din perspectiva  spectroscopului din fiinţă a fenomenelor în „Umbra fulgului” (2014), aceasta reflectându-se printr-un schimb de energii, ca alternativă în „Aleile de corali”, o lume splendidă a unei fantezii de poveste de care este inspirat eul liric şi care ne îmbogăţeşte lumea reală

    Recenta carte a Victoriei Fonari – „Fericirea din clepsidră, Ed. PapiruSMedia, 2018, este un salut realizat între „ieri” şi „azi” prin zâmbetul de bucurie ca punte între aceste două dimensiuni întru asigurarea continuităţii, lege nescrisă, dar onorată („Zâmbetul unui nou-născut este zâmbetul universului / care înfloreşte indiferent de e întrebat sau nu” („Ave, viaţă”)

    Precum şi în alte volume de versuri apărute anterior, Victoria Fonari creează o poezie revigoratoare în cadrul exteriorizării, luminile sufletului, prin sentimentul de tristeţe ce îi veghează eul („Eu am coborât din fisura luminii / Cunosc doar stihia apei sărate…”), invocând stabilitatea notelor de optimism (..Iar acum lacrimile / urcă din labirintul ocular la lumină”, Plânge sufletul, p.21)

    Poeta pledează pentru păstrarea vieţii ca miracol, în care marele miracol este iubirea, indiferent de contracţiunile involuntare şi convulsive între timpi ce doar o consolidează cu regalul nou al trăirii: „…Şi timpul uneori îi întâlnea / Alteori îi despărţea / Iar azi în spectrul de tăcere / Ei se priveu / Se sărutau / Atingerile lor strigau / Să tacă gura, poruceau / Şi de la capăt iar porneau” (Parabola iubirii, p.102)””pe nou:

    În lume romantică iluzia nu mai este  o percepţie a falsului, ci un contur al visului realizabil în care abstractuul devine ceva concret, lucrurile, fenomenele sunt ghidate de fiinţa universală ce le asigură un dialog, contactul devenind tăcerea zborului. Or, zborul, în discursul liric, este o transcedere a eului în lumea dorită, iar evantaiul de stări – o plusvaloare a acestei dimensiuni: „: …Un albatros trăieşte zborul / Mi l-a arătat iubitul… / Şi am simţit cum mâna lui / Se lungeşte asemeni aripii de albatros / Orizontul îl absoarbe şi el mă cheamă să vin cu el / Are nevoie de numele meu… / Numele meu este stare / Îmi place să zbor / Pe valuri de mare” (Un albatros îmi spune pe nume, p.104)

    Într-o dezordine a dezmembrării cuvintelor, naşterea altora este prezidată de „Jocul din solstiţiu”, eul ordonându-şi fiinţa întru creativitate şi lăsând dezbaterile la tema absolutului pentru alte timpuri, concluzionând: „Nu se distinge decât ce este viu / Şi zburdă pe foaie de hârtie”, p.105

    Fascinaţia absolutului din noi ne ţine în vizor, avem nevoie doar de autodescoperiri identificându-ne predilecţiile şi dezvoltându-le – „să nu uităm de esenţa ce se ascunde în fiecare” p.91.

     Poezia nu obligă, ci îl trezeşte la viaţă deopotrivă atât pe autor cât şi pe consumator. Ea poate fi o sărbătoare a simţurilor, la fel cum al gândului ce îl elucidează, poezia poate fi o pur şi simplu “înmugurire de cuvinte” în concepţia autoarei Victoria Fonari, prin care să se reflecte neputinţa eului de a rezista în faţa lor când ele se transformă în tablouri, interpretarea fiind  punctată de fiecare cititor în parte, la fel precum şi pledoaria pentru ea, iar plasticitatea , sensibilitatea, lumina  fiind  caracteristicile care o domină…., p. 85

     Cioplind cu dăruire de sine şi iscusinţă în piatra cuvântului, poeta ştie să desferece cele mai pure surse  ale emotivităţii. Lumina şi zborul sunt două calităţi ale poeziei care denotă rosturile, esenţa vieţii – numai cu lumină în suflet poţi recepta şi transmite lumină (potrivit Sfintei Scripturi – „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”).

    Meditaţiile emană optimism chiar şi în cazul solitudinii, al tristeţii, stării de melancolie.

    Plasticitatea versurilor, lirismul lor ne copleşeşte prin omenesc şi frumos. Neîmpăcarea cu imperfecţiunile realităţii sunt gravitate de aura versului plămădit cu vervă de stările aprinse la focul  visului din aceeaşi stofă romantică; „viaţa stelelor mai trăieşte în sufletele noastre” Aşadar, poezia este o cale ce conduce spre / din marea lumină a umanismului, a latinităţii. Să păşim pe această cale şi să ne sporim bucuria generată de ceea ce ar putea să se împlinească – reducerea la minimum a cataclismelor de tot felul şi apropierea de lumină prin adevărul cuvântului, fapt ce îl denotă esenţialmente poezia Victoriei Fonari.

Lidia GROSU, scriitoare