Category Archives: Oaza cercetătorului

Distingerea favorabilităţii ţintei unor „drumuri” ale vieţii

Reflecţii pe marginea unor lecturi, de scriitoarea Lidia GROSU

      Cartea DRUMURI” de Grigore Vasilescu (Chişinău, 2018) include direcţiile ordinare şi neordinare, haotice, răzleţe, în zigzaguri, serpentine în urcuşuri, coborâşuri, dar numai nu linii drepte şi nici câmp deschis, aşa precum viaţa unui om este o reţea continuă a luptelor per aspera ad astra” pe arşiţă, vânt şi ger. Aceste drumuri, unele paralele, iar marea majoritate intersectate, ce necesită o descâlcire, întrucât o plasă de gânduri, la parcurgerea unor distanţe, le supune reevaluărilor periodice, sunt bine văzute printr-un imaginar în care eul liric apare alături de  eroii poveştilor ce l-au crescut şi în care a crezut – PLATERO ŞI EU –  dăinuit de Amintire din copilărie cu” privelişti andaluziene” (Drumuri spaniole, imaginare, P. 229).

Drumuri carte

     Cartea este inedită prin însăşi structura ei. Clasificând şi sistematizând toate tipurile de drumuri, prinzi ideea că eşti posesorul unei informaţii ai cărei parte ai fost tot timpul fără să conştientizezi, aceasta oferindu-ţi spaţii intime cu deschidere spre un palmares al sufletului în care apreciezi trăirea de intensitate, ca valoare, o călăuză fidelă acestor drumuri, indiferent de straturile/substraturile ce tăinuiesc erori, nedumeriri, tălmăciri, poticniri, căderi sau înălţări. Sunt drumurile prin care distingem favorabilitatea ţintei lor şi spre care eul se îndreaptă cu acea calmitate firească a sesizării împlinirii, deşi golul poate fi de dimensiuni enorme. Aşadar, „Drumuri”- le poetului Grigore Vasilescu  sunt cele „ale vieţii”, „spre tine” cu „o poveste imaginară”, cu „o poveste continuă”, străbătute de confesiuni, dialoguri imaginare cu iubita, declaraţii de dragoste, descrieri ale locurilor cu personaje imaginare ce se doresc reale – toate acestea divulgând o zbatere a eului pentru durut şi neuitare, numită baştina – „Drumuri, meleaguri orheiene”…

     Textele lirice pe care ni le oferă cartea „Drumuri”, de Grigore Vasilescu, sunt mai mult nişte enunţuri-meditaţii decât metaforă, ce comportă semnul exclamaţiei de bucurie pentru fiecare descoperire, blajinătatea fiind rostită de nostalgii ce definesc starea de fericire a omului prin conştientizarea irepetabilităţii clipei şi a fenomenelor descoperite prin ea.

     Or, valoarea, potrivit eului, este o continuă căutare, iar descoperirea drumului fericirii trece neapărat printr-un şir de stări sau formare de calităţi, inclusiv: iubire, mulţumire, armonie, frumuseţe, bucurie, iertare…etc., ce constiutie un crez poetic şi o perindare a lumii roz cu favorabilitatea acesteia întru a păstra optimismul.

lansare drumuri

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar

 

Advertisements

SAVANTUL CU RENUME MONDIAL MIHAIL DOLGAN

     Astăzi, profesorul universitar, academicianul, criticul literar Mihail Dolgan, doctor habilitat în filologie, ar fi împlinit 80 de ani (n.5 februarie1939, Rediul Marejudeţul SorocaRomânia– d. 2 mai2013).

dolgan1244

     Nume sonor în literatura română, critic literar şi filosof original şi expresiv care a sondat opera eminesciană, dar şi cea a altor iluştri scriitori, savantul s-a bucurat de înalte aprecieri, menţiuni, distincţii atât în ţară , cât şi peste hotarele ei, una din ele fiind cea din partea Institutului American de Biografie North Carolina, USA, care i-a conferit academicianului Mihail Dolgan Medalia Internaţională de Aur – pentru contribuţii remarcabile aduse în domeniul ştiinţei, criticii şi istoriei literare…

    A fost o întruchipare a aristocraţiei cu sens de nobleţe, un creator şi valorificator de frumos, un exeget cu renume, un cercetător profund al metaforei, pledând mereu, cu o grijă deosebită, pentru eleganţa cuvântului, strunirea frazei prin concentrarea maximă de a nu se repeta pe o pagină unul şi acelaşi cuvânt, deseori subliniind: „Limba română este foarte bogată! Trebuie să profităm de sinonimie, găsindu-le locul potrivit!”

     Găsea pentru discipolii săi cuvinte delicate chiar când era nemulţumit de lucrăile acestora, dând dovadă de aceeaşi educaţie aleasă pe care o promova prin propriul exemplu, fiind un model de echilibru psihologic… Exigenţa alterna cu cuvintele de laudă care stimulau şi înaripau, pentru că îţi dădeai seama de personalitatea care le rostea… Cunosc aceste detalii, pentru că am avut fericirea de a-mi fi conducător ştiinţific al tezei de doctor, dar, totodată, şi primul meu critic literar, chiar unul dintre cei mai importanţi, care m-a remarcat şi recunoscut ca şi poetă, oferindu-mi un spaţiu larg în antologia universitară „Nu e om să nu fi scris o poezie (1999)”. Îmi amintesc că în acel moment mai mult a exclamat decât m-a întrebat, cu o notă de mândrie pentru cea ce a citit: „Unde aţi ţinut ascunse aceste perle? Am intuit că faceţi poezie, strecurându-se un oarecare lirism şi în articolele din domeniul cercetării literare…”. Sunt convinsă că a fost cea mai concisă, dar şi cea mai semnificativă evaluare a versurilor mele care, până la acel moment, „zăceau” în arhiva personală, periodic teleportându-mă şi găsindu-mi refugiu în lumea mai specială în care confesam cu sinele…

     Rămân profund recunoscătoare acestor amintiri, pentru că ulterior convingerea din partea regretatului academican că fac bine ceea ce fac m-a înviorat creativ, versurile, comentariile, cronicile, studiile „luându-şi zborul” spre pagini de reviste literare, antologii, monografii colective, mobilizându-mă ulterior şi pentru apariţiile editoriale de autor…

     Convinsă că opera savantului este şi va rămâne nemuritoare, repet ceea ce am mai rostit în cadrul unei emisiuni, lansări de carte: „Nu pot vorbi despre profesorul meu la trecut, el poate fi mereu numai prezent și viitor…

    Pe această cale, transmit alesele mele gânduri, cu urările de sănătate onoratei Familii Dolgan, inclusiv dnei Tanţa, colegei noastre din domeniul literelor Liliana Dolgan, profesoară, fratelui d-ei şi nepoţilor savantului.

Lidia GROSU, scriitoare

CU LUMINĂ,

                 de Lidia GROSU

Dedicată regretatului 

academician Mihail Dolgan

 

Copil al anilor ce nu se vor întoarce

Şi-al celor care viu îl vor purta,

De suflet şi iubire să-i încarce,

Pe toţi aceu ce s-ar încumeta

Să mai conteste adevărul Eminescu…

Savantul, care n-a ştiut de ură,

Şi-a scris lumina-n cartea cu firescul

Divinului din candela făpturii…

Poezia Mihail Dolgan: expresia muzicalităţii sufletului

Refecţii pe marginea poeziei de scriitoarea Lidia GROSU

dolgan223       Criticul literar Mihail Dolgan nu dialoghează în contradictoriu cu poetul Mihail Dolgan, aşa cum ar sugera acest lucru statutul domeniului critică literară, pentru că discursul său ştiinţific a fost dictat de re-trăirea de către savant a emoţiilor poetului în cadrul studiilor şi analizelor literare, printre rânduri reliefându-se emblematica parafrază a îndemnului divin – „Lăsaţi poeţii să vină la mine!” Aceştia, au rămas aceiaşi copii prin trăirea sinceră exprimată de poeticul lor, care rămâne matur de fapt, când vorbim despre deschiderea către universul frumosului multicolor, lucru ce i-a atras spreacest părinte al literelor elegante Mihail Dolgan. De aici şi sentimentul de împlinire, poate parţială, (omul de creaţie fiind mereu cu emblematica: „mereu nemulţumit de sine”, reformulată de diverse minţi în diverse timpuri ce îi păstreaşă sensul, inclusiv: L. Tolstoi, G.Thomler,M.Eminescu ş.a.), lucru pe care marele om de litere îl va exprima într-un dialog realizat de regretatul scriitor Victor Dumbrăveanu: „Am căutat să fiu cu faţa spre toţi slujitorii muzei”…

   De fapt, toate lucrările denotă prezenţa stofei lirice în fiinţa savantului, aşadar şi accentele cu formele-i distincte ale unei firi romantice confirmată de instantaneele pe care le surprinde sau de care este surprins, ce vor adeveri, în nişte recreaţii sau refugii, gradaţiile de merit ale clipei pictate în ploi de verbe pe circumferinţa retorică a anotimpurilor vieţii: „Tot mai mult aşteptările mele / se umplu de prezenţa ta:întineresc? / Tot mai mult prezenţa ta / evadează din aşteptările mele: îmbătrânesc? / Tot mai mult sufletul mi se prăpădeşte / după frumuseţile lumii: întineresc? / Tot mai mult frumuseţile lumii / îmi prăpădesc sufletul: îmbătrânesc?”(Întineresc? Îmbătrânesc?)

     Deşi cred că multe din versurile poetului Mihail Dolgan au rămas primenire a rafturilor arhivei personale (sper ca în continuare să treacă nestingherite de ochiul vigilent al timpului pragul editurilor), antumele demonstrează că autorul, cultivat la şcoala marilor valori, a desemnat metafora undă verde a stărilor sale de spirit, zguduite periodic de defectele deranjante ale anturajului ce necesită nu numai prudenţa dar şi inspecţie şi introspecţie : „Prin apa rece a zilei, / prin apa tulbure a nopţii/ trudita inima mea / zi şi noapte / înoată necunten… / Deasupra-i însă planează, / crâncen şi momitor, / o undiţă vicleană / cu cârlig de aur / muiat în otravă. / Cine-i, Doamne, pescuitorul, / amatorul de senzaţii tari, / ce ţi-a transformat în meserie / îndeletnicirea distractivă – / aşa-zisul Hobby – de-a pescui inimi?”. Om de creaţie, Mihail Dolgan a fost conştient de prezenţa în umbră a ochiului atent la alegerea „victimei”, de regulă, talentată, ca pradă a denigrării. Or, ele, stările-străfulgerările poetuui Mihail Dolgan au fost cele ale omului-Om: care a iubit şi a fost iubit, care s-a bucurat şi s-a întristat, care s-a înalţat şi s-a decepţionat, care s-a revoltat şi s-a consolat, care s-a împiedicat, dar n-a cedat, ci a luptat şi a mers mai departe, care a considerat viaţa drept un dar şi căruia(lucru foarte important!)i-a fost străină ura, invidia, pizma: „Cu fiece zi ce trece –vai mie! – / sufletul meu, / atât de preaplin cândva / se împuţinează văzând cu ochii. / Ca şi altă dată / îi port aceeaşi grijă. / Nu-l vând nimănui. / Nu-l împart cu nimeni / Nu-l mistui în patimi efemere. / Nu-l dau cu împrumut / Nu-l închiriez. / Nu-l vântur pe drumuri…” . Cu alte cuvinte, nedeclarând despre acest lucru, a mers de mână cu Dumnezeu, izolându-se în „regatul spiritualităţii”, apelând şi momind în el limpezimea gândurilor întru regenerarea  în permanenţă a optimismului ca dovadă că viaţa e o permanentă vizualizare a paşilor şi a spaţiului ce se deschide şi pe care trebuie să-l parcurgi inclusiv cu ochiul minţii. Legea „măsuraiului” a fost cea pe care a aplicat-o, eul pledând, din ceea ce ţi se oferă, pentru selectarea lucrurilor frumoase dintre cele mai puţin frumoase, iar dintre cele frumoase pe cele mai frumoase în mişcarea rectilinie spre perfecţiune, cu proiectarea în ea a unei continuu lupte pentru adevăr, aflându-se mereu între „verbul mustind de clorofilă „a fi ” şi verbul atacat de tăciune „a nu fi”, asumându-şi riscurile în distingerea sa ca arhitect al  adevărului ce creşte din „rădăcinile pe cât de invizibile, / pe atât de viabile în coloana verticală de cremene / a neamului românesc” –  un altoi  reuşit al sentimentului sublim: „Mă descopăr în ceea ce iubesc”. Această arie se lărgeşte  cu atât mai mult, cu cât  „se îngemănează cu fiinţarea mea” din care absenţa a ceva ce urma să se împlinească „cu toată puterea sufletului”, devine dor, un simplu dor al pământeanului de o realitate perfectă imaginară: „Iar eu am vrut să am un tei al meu, divin, / cu flori înmiresmate, ce-ar fi căzut în jos şiraguri, / cu-albine încărcate de zumzet şi polen…(Cu toată puterea sufletului)”.

     Aşadar, precum în critica literară, îl redescoperim pe profesorul Mihail Dolgan în ipostaza de poet – Om îndrăgostit de eleganţa cuvintelor, calitate, dar şi stare de care ne convinge, lăsându-ne drept moştenire pagini de neşters de un profund lirism şi prin versurile sale, astfel raliindu-se  „copiilor săi”, poeţii, despre care a scris şi li s-a dedicat viaţa  întreagă…

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar

ROMANUL „BOMBOANE COLORATE” A SCRIITOAREI ANA ONICĂ – EXPRESIA „DESTINULUI ZBUCIUMAT” AL UNUI POPOR

Reflecţii pe marginea unor lecturi, de scriitoarea Lidia GROSU

     Gânduri deosebite voi exprima pe marginea creaţiei scriitoarei Ana Onică, autoare receptivă, în toate cărţile pe care le-a editat, la definirea problemelor cu care se confruntă o societate şi identificarea aluzivă a unor soluţii, una fiind sugerată pentru toate situaţiile – păstrarea iubirii pentru aproapele şi cea de viaţă, care sunt foarte importante în realizarea unor obiective.

    bom colorate Trebuie să subliniez că la lecturarea noii cărţi – „Bomboane colorate”, ed. Ro.cart, Bucureşti 2019 – mi-a apărut imaginea clară a tatălui meu, care, pe când îşi făcea serviciul militar (1944-1951), a rămas, la 1947, fără părintele său, devenit victimă a foametei cumplite. Deşi se bucurase de o copilărie întregită de fiinţa ambilor părinţi, i-a simţit lipsa părintelui viaţa întreagă, trăind profunda starea de tristeţe a pierderii şi regăsindu-se în confesiunea-dialog a eului poetuluii anonim, emoţionantă pentru toate timpurile, din cântecul regretatului interpret de muzică populară Tudor Negară, melodie pe care o asculta şi lăcrima ori de câte ori mă ruga să i-o cânt în copilăria mea. Or, aceste versuri sunt mai mult decât concludente în redarea dramei, dar şi a stărilor pe care le trăieşte tânărul Bogdan, protagonistul acestui roman: E linişte în codru verde şi în satul meu,/ Dar tata nu-i de multă vreme şi-l aştept mereu. / Tăticul meu e la război de când eram de- un an sau doi / Şi nu mai vine înapoi, tăticul meu. / Şi mama plânge în năframă de atunci mereu, / Şi din durerea ei de mamă am crescut şi eu / Când ar şi seamăn pe ogor, când aripile cresc în zbor / Îmi arde inima de dor, tăticul meu. / / Să vină tata şi să vadă câte am facut / Pământul întreg ni-i o livadă, cum nu s-a ştiut / Să vadă strugurii din vii, s-asculte cânt de ciocârlii, / Şi jocul acesta de copii, tăticul meu. / linişte şi atâta soare pe meleagu’ntreg / Şi satul a crescut mai mare, dar eu îl tot aştept, / Tăticule, pe care drum? De gloanţe multe şi de fum, / Mai rătăceşti până acum, tăticule! / Tăticule, umdea-ai rămas? Pe drum de gloanţe la popas, / De nu mai vii nici până azi, tăticule!

      Aşadar, dispariţia valorilor, inclusiv a reperelor morale într-o societate în care „banul se află la putere”, indiferenţa faţă de aproapele conduc neapărat la apariţia fenomenelor negative precum: suicidul( „să mor, asta voiam…oricum nimănui nu-i pasă…”, p. 6), alcoolismul („…când nu-şi putea stăpâni emoţiile de spaimă, mânie, revoltă şi nelinişte, îşi întuneca conştientul cu alcool ca să nu mai poată gândi şi simţi durerea…”, p.9 ), nedreptatea („lipsit de dreptul la replică, sub privirile iscoditoare ale oamenilor din staţie, m-am ridicat şi am luat-o la vale…”, p.15), frauda, corupţia, vagabondajul („Era trist că numărul copiilor vagabonzi erau în creştere”, p. 164), indiferenţa („Nepăsarea este o boală gravă ca şi cancerul…, p. 160), exodul în masă şi lucrul la negru peste hotate pe motiv de imposibilitate a familiilor de a-şi asigura existenţa, cu dezmembrarea ulterioară a acestora, coaliţia poliţiştilor cu elementele tenebroase… sunt doar câteva dintre cele mai alarmante relatate de autoarea noii apariţii editoriale.

    Romanul „Bomboane colorate” este asemenea unei electrocardiograme ce înregistrează prin semne grafice „tensiunile” unei societăţi bolnave, care necesită o intervenţie chirurgicală imediată şi a cărei perioadă de convalescenţă/reabilitate depinde de măiestria chirurgului din noi şi de gradul de conştientizare a gravităţii situaţiei. Chiar în cel de-al doilea aliniat al începutului acestei cărţi, informaţia e parcă o telefonogramă-fulger: „Oraşul părea un furnicar, iar oamenii – miile de furnici care alergau haotic înaintea furtunii,cu nori grei de ploaie…(p. 5)” Răsună ca o sentinţă cuvintele naratorului care se identifică cu cele ale autorului, dar are şi un răspuns: ”să mori nu e greu, mai ales când o faci din prostie şi egoism”. (p.6). Dezamăgirile continuu ale protagonistului, rând pe rând, formează o serpentină primejdioasă şi la fiecare cotitură anunţa o cădere dureroasă, îndepărtându-l de repere şi aruncându-l într-un cerc vicios, astfel, în atingerea celui mai înalt grad de percepere a inutilităţii sale „semnându-şi” sentinţa de unul singur – suicidul. Dar… o întâmplarea fericită îi schimbă viaţa radical… Or,  nimic nu este întâmplare… Trebuie doar ca să vrei, în situaţii grave aflându-te, ca să găseşti un răspuns, având o cât de mică încredere că întotdeauna mai poţi schimba ceva, mai poţi fi fericit, deşi, presupus, într-o societate trebuie schimbat ceva sistemic, pentru că „nu poţi fi fericit, dacă vecinul tău moare de foame, p. 43”.

      Romanul „Bomboane colorate” este o poveste în care binele, dragostea triumfa, având un final fericit, deşi drama de care suntem captivaţi implică şi riscurile de a nu mai ajunge la un asemenea final. Or, şi la încheierea romanului, ea va ma continua în imaginarul nostru. Deschidere de epoci din istoria nu prea depărtată, unii dintre cititori se vor revedea în calitate de martor ocular al unor evenimente.

        Noi, generaţia de ieri am trăit clipe de bucurie, fericire visată cu unirea prin podul de flori a celor două maluri de Prut. În Basarabia, fiind îndoctrinaţi de pe băncile şcolii şi supuşi ideilor comuniste falsificatoare, eram o naţiune „inventată” şi considerată „diferită” de cea de peste Prut cu care eram un tot unitar, având aceleaşi datini, tradiţii, istorie, vorbind aceeaşi limbă. Iată de ce în roman este impresionantă scena plină de sinceritate, de firesc, trăită şi transmisă de un copil în timpul în care, recunoscându-i din start „ai săi” pe aşa-numiţii „români” a căror vorbă prin nimic nu se deosebea de a sa, creând o stare de spirit înălţătoare printr-o simplă întrebare ce conţine un răspuns cosmic  eminescian: „Suntem români şi punctum” – „Roxi întrebă: „Tati, mi-ai spus că o să-i vedem pe români… Unde sunt, că… nu-i văd?..”

     Episodic, în roman sunt dezvăluite idei ce ţin de conflictul armat din Transnistria, hărţuiaia tuturor românilor de peste Nistru, dispariţiile misterioase cu final tragic – asasinarea,… aruncarea în aer a podului, care unea cele două maluri, debranşarea de la gaze a populaţiei din dreapta Nistrului etc… Lupta pentru putere a forţelor politice prin mijloace machiavelice; („scopul scuză mijloacele”) şi dezorientarea maselor, pierderea încrederii şi încercarea de a mai schimba ceva, în cazul răului mare şi mic alegându-l pe cel mai mic, în perioada electoralelor – toate acestea sunt redate telegrafic prin apariţia numelui Natalia Morari, analist politic, jurnalistă de rezonanţă, ce despuia minciuna până la adevăr, şi aici este concludent şi cazul „Vad Cubreacov” („dispariţia unui deputat”), exprimat printr-un gând al naratorului, care este mai mult decât o acuzare: „ Interesant, cum poate să dispară un deputat…”

In concluzie:

romanul ne sugerează următoarele idei:

  • familie frumoasă este asigurarea viitorului unei societăţi;
  • iertarea este totul, doar trebuie să auzim periodic postulatul biblic: „Iartă şi vei fi iertat, iubeşte şi vei fi iubit”;
  • în fiecare zi îl putem salva pe cineva, dar avem nevoie de o forţă de convingere, salvându-ne, prin aceasta, şi pe noi;
  • descoperirea oamenilor buni din preajmă, triumful dreptăţii prin iubire, dar şi amintirile luminoase în numele cărora acţionăm decid soarta de mai departe a omului, mobilizat să o schimbe spre bine („Dreptatea este dragostea, iar dragostea este Dumnezeu”, p. 74);
  • relaţia între oameni trebuie să fie una bazată pe respect („Onoarea şi respectul fac legea conduitei”)
  • omul este valoare („Cea mai săracă ţară din lume este cea care rămâne fară oameni, deoarece adevărata bogăţie a unui stat este poporul”…

Or, aici aş mai adăuga: IUBITORUL DE NEAM, care păstrează acest popor…

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar

 

Luminoterapia  „Gândurilor din inima apei”

    Volumul de versuri româno-englez „Gânduri din inima apei / Thoughts from the heart of the water”, de poetul Dumitru Brăneanu (Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015) este o intrare  într-un decor feeric al trăirii purităţii sentimentului de iubire, spațiu invadat de o succesiune a peisajelor sufletului lipsit de îngrădiri, dar şi a solarității gândului ce se reflectă curgere de limpezime, străină vreunui zbucium – toate acestea transmițând cititorului o stare de imponderabilitate, cu senzația dominării cuvântul-forţă: „şi uite, fug şi se topesc / cuvintele vindecate / de inima ta…(Ninge, p.21)”.Coperta braneanu

    Luminoterapie prin cuvânt („te-am plămădit din cuvânt”, p. 83) întru reechilibrarea spiritului, eul conferă stabilitate existenței, avantajând nu doar descoperirea muzicii interioare, ci și recompunerea acesteia – răsunătoare în dansul unui flux energetic sporit în relaţia el-ea: „Să aprindem candela iubirii / Cu mirarea florii de cireş / A doua noastră viaţă / Nu are umbră / Bate ceasul de taină al speranţei / Va veni ora…”(Ultimul dans). Continue reading

Lume de azi… Lume de mâine…

     Recent, la Biblioteca Liviu Rebreanu a avut loc un dialog pe marginea cărţii „Universuri paralele” (Editura Ştiinţa, 2017) susţinut de elevii de la Liceul „George Călinescu” şi scriitorul Marcel Gherman, autorul acestei lucrări. Noua apariţie editorială a fost selectată în programul de lectură Chișinăul citește”, ed. XV, categoria adolescenţi. Continue reading