Oaza cercetătorului

1-max-720

POEZIA DIANEI SAVA DARANUŢA – „SPRE LUMI DE NOI CLĂDITE, ETERNĂ-I CĂUTAREA”

PREFAŢĂ

de  Lidia Grosu, poetă, critic literar   

Apogeu al tuturor stărilor trăite ca proces afectiv, într-o coerciție la gradul superlativ, benefică, anunțată de o revelație aidoma unei brize mângâietoare pe care o trăieşti ca sugestie la cele ce ar putea să se întâmple fără precedent („Mai bine ai sădi un pom, / Să știi că soiul nu contează! / El poate fi atât de OM / –  Care-nsuşiri subordonează!… / Mai bine-ai crește flori de mai… / Ori… flori de toamnă… Nu contează! – / Prin ochii lor vei fi în RAI, / Cu-arome sfinte în amiază…(…) / Mai bine ai săpa izvor… / Din care-adâncuri –  nu contează! / Va fi si VIAȚĂ, va fi DOR –  / Un râu cu-a cerului AGHIAZMĂ… / S-ar duce apa lui la pom, / Și florilor le-ar da putere, / Și porumbeii tăi vor bea, / Și singur nu vei fi-n tăcere…”( Mai bine…)) , poezia Dianei Sava Dărănuță decolează dintr-un ocean de doruri în fierbere („…Dar…iar cu șoapte crivățul mă ceartă, / Și gerul aprig mă cuprinde, mă sărută, / Iar dorul amețit de-atâta joacă, / Mi-alintă cugetul, cercând să mă seducă… / De-aceea-n gând ridic cetăți de gheață, / Stârnind nedumerire-n ochii iernii… / Îl voi zidi pe dor în fortăreață, / Și m-oi ascunde-n liniștea zăpezii..”.( În liniștea zăpezii…)), variile ipostaze ale acestora însușind un incomensurabil, indefinit și infinit, niciodată demodat ”Dor de Țară” – titlu anunțat al noii cărţi, omonim cu cel al poeziei ce o deschide ca pe un spectacol al sufletului – trist, dar nu deprimat – mereu angajat într-o încăierare cu propriile răspunsuri care nu au întrebări, reprezentând-o ca și conținut: ”Privesc la oameni goi de adevar, / Ce și-au trădat materia din nume… / Ademeniți ca Eva – de un măr, / Și-au îngropat credința în taciune… / Sărmanul dor de țară… Iar, hoinar, / Aleargă ca bezmeticul prin lume, / La el acasă, azi, e boschetar, / Și n-are loc în doinele străbune…(Dor de Țară)”

Cine, oare, dintre adami și-ar asuma acea responsabilitate pentru punctarea celor mai reuşit-exact redate funcții ale evelor lor, exercitate de către acestea în strictă conformitate cu ”prevederile” Genezei (”3. Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, / rodul pântecelui este o răsplată dată de El. / 4.Ca săgeţile în mâna unui războinic / aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. / 5.Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! / Căci ei nu vor rămâne de ruşine când vor vorbi cu vrăjmaşii lor la poartă…( Psalm 127:3-5)” Mama fiecăruia dintre noi este femeia născătoare de fii şi fiice ale unui neam; mama fiecăruia dintre noi este Ţara ce protejează aceşti fii şi fiice… Şi cu cât posibilitatea asigurării unei existenţe adecvate şi a descătuşării unui popor pare neverosimilă, cu atât flacăra arzătoare a dorinţei de a schimba ceva rămâne la nivel de vis obsedant şi pe seama celui ce simte că este trup din trup şi suflet din suflet „Azi, te uiți cu dor în depărtare / Îmbrăcându-te în visul tricolor, / Mai visezi la ziua cea cu soare, / Să întorci copii la vatra lor… / Și privești a Prutului oglindă, / Mai căruntă, dar frumoasă ca o zee! / Și îti prinzi în plete busuiocul- / Țara mea, cu suflet de femeie!”  Aşadar: „poarta iubirii din ființa-ți se deschide spre lume prin mama spre Țara-mamă”(L.G.- „Gânduri zăvorâte”) – ar fi  una din ideile ce dau naştere altei idei: sacrificiul în numele adevărului şi idealurilor înalte poartă în fiecare dintre noi numele MAMA

Confesiunile, ca imprimare a autenticității sufletescului generos la reflecțiile mărinimiei, gingășiei, purității, ospitalității – cu pecetea feminității în ele – , devin un spațiu explorabil al meditației poetice extinse şi în poemul „Țara mea cu suflet de femeie”. Acest tulburător poem devine o elocinţă a valorificării virtuților, dar și a ţintuirii la stâlpul infamiei a defectelor omenești pe fundalul dezvăluirii adorabilelor „portrete” „fizico-morale şi psihologice”ale femeii-mame şi a Țării-mame – reuşit identificate, în cele din urmă, ca şi prezenţă demnă în contextul irezistibilităţii agresorului ce abuză, şi într-un caz şi în celălalt –  prin promisiuni înşelătoare, dar şi prin acţiuni violente – , de cuminţenia şi cumsecădenia victimei „sancţionate” şi „răsplătite”(în sens peiorativ) pentru aceste calităţi, cu vârf şi îndesat, de către musafirul nepoftit, şi cu atât mai mult nepoliticos în tendinţa de a-şi însuşi ceea ce nu-i aparţine: ”Țara mea, cu suflet de femeie, / Vaduvă în ochii de bărbat… / Cât de mulți încearcă să te-nșele, / Cu obrazul gros în poartă bat! / Din ograda veșnic primitoare, / Nu poți șterge urme de bocanci! / Răni și cicatrici la gust amare, / Strigă din obraji imaculați… / Ai tot plâns în pernă, umilită, / Cu baticul negru sfâșiat. / Și-ai purtat cosița despletită / Într-un bocet din infern scăpat… / …Te-au lăsat apoi cu limba frântă, / Și cu sufletul cuminte, răstignit! / Tu ai plâns, dar n-ai avut cuvinte / Și nici glas în drum spre răsărit. / …În ograda ieri, înfloritoare / Azi, se bat cărările cu spini. / Cei rămași copii- se duc în lume / Și cresc flori de dor printre străini…‘ Așadar, tot unitar cu ea – mama-Țara-mamă – eul își selectează ca pistă de aterizare neștiutele culmi ale imperisabilului constructiv în care însăşi moartea, deşi pronunţată, are sens de viaţă („Un trandafir, uitat de timp, într-o ogradă, / Smerit, îngenuchiat, petrece-o toamnă.O pată roșie-n decorul aspru, cenușiu, / Îmbrățișat de brume, tremură…e viu! /Ca ultimul străjer, fidel împărăției, / Își numără petala, zvâcnind în agonie, / Dar tot rămas-a tandru când fruntea își apleacă / Să-mbrace zale albe și noi –  din promoroacă…”( Un ultim trandafir…)). și în care se recunoaște ascultare de porunci, binecuvântarea Cerului fiind tălmăcită ca şi definire a menirii sale de protector al redeșteptării simțurilor pentru un infinit PATERN transmis prin matern, fratern („Doamne, am atâtea să îți spun, / Dar mi-e teamă, parca, de cuvinte, / Că s-au răzvrătit și greu adun, / Adevăr din oase prăfuite… / Zorii mă petrec în asfințit, / Răscolind cărările din mine. / Drumurile duc spre Infinit,  / Infinitul duce către… TINE…”(Rătăcire))  – întru păstrarea demnităţii creştine ereditar transmise – atât de indezirabilă pentru acei care, robotizați, sălbătăciți periodic de cuceriri infernale reprobabile, inclusiv psihologice, confundă intenţionat valoarea cu nonvaloarea, pângărind, umilind, batjocorind, nelegiuind sacralitatea: „În lumea asta, care-i: cârpită, peticită, / Se-nlocuiește curcubeul de pe cer, / Cu ațe colorate și sârmele ghimpate, / Dintr-un păgân și putred ca moartea, mosorel… / În lumea asta pare, că laptele e negru… / Daltonica poveste ne minte din priviri, / O neagă și pe mamă, pe tată-l defaimează / Și-i ține în apusuri cu vise cenusii… (În lumea asta…)”

Ca invitație la audierea unor ”Spovedanii” intolerante față de stratagemele micimii – ”mașinărie” gravă ce cuprinde o societate dezbinată și ușor manevrată, cu mereu iminența unui pericol al paradisului gândirii ce atârnă ca sabia lui Damocles (”…Părinte…am ajuns să mă ntreb: / De unde am venit pe astă lume / Atom cu suflet într-un veac smintit, / Magnet ce strânge-n lanț amărăciune?/ Și dacă nu doresc să mă prefac? / Și dacă nu mai cred în vorba moale? / E vina mea ca nu pot să mă-mpac? / …De-aș răbufni, ar arde totu-n cale!(Spovedanie)), versurile Dianei Sava Dărănuță sunt niște investigații întru definirea clarității și a deducerii formulelor bună-cuviinței și a calităților omenești – cu semnul pe ele al imunității la absurd și falsele-i raționamente, imunitate ce implică neapărat reciclarea lumească drept o păstrare a sensului profund divin: ”Tu, iartă-mă, Părinte, că iarăși bat la poartă, / Mânată și trimisă de gânduri și-ntrebări… / Ți-e tâmpla înălbită de rătăciți ca mine, / Ce vor să fie astăzi un pic mai buni ca ieri…”(Spovedanie-II).

Veneraţie a a tot ceea ce constituie rezistenţă întru redezvăluirea omenescului, nu atât ca vocaţie, într-o lume de continuă rezidire a păcatului, ci ca şi incitare, prin caracteristicile acestuia, a revocării unor peisaje fragmentare melodioase substituite de cuvinte ce oferă ineditul şi inconfundabilul produs valoros al văzului atotcuprinzător – pictura emoţiei cu singularitatea în exclusivitate a reverberaţiei cosmice – poezia Dianei Sava Daranuţa este o palpitaţie a vieţii prin care sunt respinse contururile umbrei estompate într-un cotidian prin claritatea răsunetului ei optimist: „O nouă dimineață fantasme risipește / Și bate-n orologiu cu un surâs festiv. / Cu “nu ” și “da”, tăcută, prin gânduri răscolește / Și-mi scoate la lumină cărări spre pozitiv.”( O nouă dimineață)

De la un tablou la altul, sentimentul de solitudine, recrutat de nostalgie („Îmi lipsesc tăcerile tăcute, / Gustul lor smerit de împăcare, / Când vorbeau cuvintele nespuse, / Aducând și pace, și răbdare…(Dor de casă…))”, devine mai puţin devastator, graţie sonorizării periodice a multidimensionalităţii sensurilor ce dau glas din fiinţa, se pare, definitiv prinsă în mreaja redescoperirii zilei din noapte: „Niciodată să nu îți pierzi visul… / Nu-ndrăzni nici speranța s-o pierzi… / Nici iubirea…Că-s daruri ce schimbă, / Omenescul în Dumnezeiesc… / Timpul blajinul le rabdă / Și le dă întâmplărilor sens… / Și noi trecem tăcuți suferința / Într-un veșnic fugar Univers…” (Niciodată…))

Subtil, ideea reconsiderării fiinţei umane cuprinde tot universul poetic al autoarei Diana Sava Daranuţa, conferind în toate cazurile şi oricărui motiv literar delicateţea confidenţialităţii: „Vreau, să mă răsădești, adânc, ca pe o floare, / Dar… să mă smulgi atent, cu rădăcină. / Ca într-o dimineață-nrourată, / Sa am un loc la tine în grădină…”( Ca pe o floare…). De fapt, orologiul intimităţii, depăşind cadrul limitat al evadării între filele tăinuite de ochiul timpului şi restituite unei reevaluări („…Cautam “colacul babei” pe sub gard și prin ogradă, / Și rupeam susanu-n două, ca să-l îndulcesc în grabă… / Da, smulgeam din toți copacii, fructe verzi si poame acre, / Le-adunam pe toate-n poală…erau mare bunătate!” (Copilăria)), bate pentru gestionarea spaţiului larg al trăirii afective în care avertizarea eului devine o grija universalizată, proclamată, parcă, forţă-motrice a viitorului generaţiei în”Satul părăsit”: ”Prin colbul aspru de la țară, / Nu trec căruțe, scârțâind… / Mai rar miros de fân se-nalță, / Doar câini se mai aud, lătrând. / Tot mai puțină lume parcă / Își dă binețe la răscruci. / Și tot mai multe porți legate, / Și mai puțini bătrâni cu nuci… / Fântâni cu visele secate / Își poartă cumpăna pe umeri… / Și-ascund: cuvinte, doruri, soapte, / Acolo, în adâncuri tulburi… / Un sat intreg, cu lume buna / Și-a pus zăbrele în ferești. / Și au plecat, lăsând în urmă / Ogrăzi cu scrînciob și povești… / Sunt toate ușile-ncuiate, / Dar cheile atîrnă-n cui… / Rămas-au casele uitate / Și lacătele nimănui…(…) / …Mă poartă pașii pe cărare / Și-un “bună ziua” vreau să strig… / Dar… nu e nimeni sa-mi răspundă, / Decât un nuc îmbătrânit… / Mai merg si văd înalt pelinul / Pe drum de țară inflorit. / Stă numai moș Ion la poarta – / Păzește satul părăsit…”

Pribeagă jumătate de măr, eul îşi încondeiază toate gerurile, ploile (…E ceață cu ploaie, sau plouă cu ceață? / E viața din stradă, ori strada cu viață? / Cât gânduri mai ai înnodate in grabă / Degeaba ești tristă, femeie, degeaba… / Și treci printre voci, te agați de cuvinte / Îți sufli in palme…tușești…  – Înainte! / Cât umbra-i cu tine ființă pribeagă / Degeaba ești tristă, femeie, degeaba…”( Degeaba ești tristă, femeie, degeaba.)) cu neastâmpărări ale nebunaticelor vise zglobii ce nemuresc, protejând, plăpânda taină a unor ”gânduri înnodate în grabă”, în aşteptarea împlinirii zâmbind unei depărtări a cărei distanţă este prorocită prin / şi în cuvintele ce sunt parte a unui destin ce-i călăuzesc drama: „Se pare că prea mult m-am răstignit, / Și am umplut ungherele cu mine… / De mâine-oi bate talpa de pământ, / Dar azi mai zbor prin nori, visând la…MÂINE!!!”(De miine…).

În libertatea cuvîntului („Din tăcerea mea tăcută și legată-n lanțuri grele, / Eu mi-am dezlegat cuvântul și l-am scos de sub zăbrele.” (Libertate)), cu năucitoarele-i înălţimi ale fragilităţii vulnerabile ca răspuns la tensiunile de gală provocate de „solicitările exterioare şi interioare”, dar într-o coerenţă cu esteticul însuşit, poezia Dianei Sava Daranuţa, pledând pentru veşmântul primăvăratic al stilului tradiţionalist, exersează mişcarea rectilinie a cunoașterii realității pe baza experienței psihologice subiective, care, intuitiv, nu dă greş  în cazul prezenţei ipostazelor dorului românesc. Indiscutabil, acest dor, intraductibil, este specificul nostru naţional, un dat nemuritor vreodată, aşadar, şi poezia Dianei Sava Dărănuţă se plasează cu nimbul de a fi şi rămâne una demnă de o retrăire în timpurile ce vor urma, autoarea valorificând, în primul rând, neostoit „veşnicia (ce) s-a născut la sat ”(L.Blaga). Răzbătătoare prin stihii („Ploaie, cât o să mă bântui, într-o lume trecătoare? / Mai asteaptă, nu e timpul, să mă faci un val de mare…”( Ploaie, cât o să mă bântui?)), face un„Legământ” pentru a-şi determina spaţiul cu doar lumină şi prin lumină: „Cămașa zorilor e haina mea de azi, / Și poate, m-oi găti așa și mâine, / Când trup și suflet îmbrăcat s-a răsfăța, / Scăldat în ornamente din lumine… ”

Străină unor “perspective fracturate, fluide şi multiple”, prin care este atacată  “ideea unor universalii monolitice“ (în postmodernism), anunţând-şi aria demnă de valorificare (“Lăsați-mă să scriu despre izvor, / El știe rostul lacrimilor mele… / La început a fost și el născut din dor, / Și-a coborât din pulberea de stele… / Lăsați-mă să scriu și despre flori, / Cât ochii mei se-alintă printre ele, / Iar sufletul se umple de fiori, / Privind la marea cea de curcubeie… / Lăsați-mă să scriu de Dumnezeu, / Că nu-mi ajung cuvinte nici hârtie, / Să-i multumesc pentru un soare de pe cer, / Pentru țărână, flori și apă vie… (“Lăsați-mă să scriu despre izvor)), creaţia lirică a Dianei Sava Daranuţa este o chezăşie a permanenţei redescoperirii şi reformulării divinităţii din om, dar şi un invariabil ecou al trecutelor lumi în care poate fi sondată profunzimea logosului prin îndemnul-axă la purul omenesc cu vigoare telurică accesat de celest prin mereu „Albinele din mintea mea” („Albinele din mintea mea, rebele / Nectar pornesc să caute prin gânduri. / Căci, se trezesc ideile fugare, / Și înfloresc ca macii de pe câmpuri… / Și cât n-ar fi de sumbru orizontul, / În ochi de-albină totul e culoare, / C-așa e firea ei –  să simtă mierea, / Din spinii și ciulinii dați în floare…”( Albinele din mintea mea…), acestea  constituind nu altceva decât un prezent al căutării lumilor demne de el într-un viitor:„Spre lumi de noi clădite, eternă-i căutarea… / De-atâtea ori, în pilde, ne-a tot vorbit profetul… / S-a stinge-o lumânare, dar s-a aprinde-un Soare, / Și-atuncea nu veți spune:- ”A-nnebunit poetul…” (Existența… (Epistolă))

 

Advertisements

Blog at WordPress.com.

Up ↑