Biblioteci pierdute în negura vremilor

antique-book-glasses-33085.jpgPetru Movilă, Nestor, tatăl lui Grigore Ureche, Pamvo Berinda, Ion Budai-Deleanu aveau cele mai mari biblioteci din Liovul Poloniei (Lvivul din Ucraina de azi) în secolele XVI-XIX, când acest oraș, după mărturiile mai multor călători, vorbea românește. O dovadă în acest sens ar fi și bisericile Moldovenească, „Sfânta Parascheva”, „Sfântul Onufrie” și altele, construite de domnitori moldoveni. Continue reading

Advertisements

„Cartea foametei” – o reconsiderare a trecutului

Lidia Grosu, prezentând „Cartea foametei”

Lidia Grosu, prezentând „Cartea foametei”

Recent, la Biblioteca Liviu Rebreanu, a fost scoasă de pe raftul memoriei „Cartea foametei”, semnată de scriitoarea Larisa Turea în anul 1991 şi reeditată în a. 2008, fiind propusă cititorului, în opinia scriitoarei Lidia Grosu, moderatoarea acestei actrivităţi, „întru o reconsiderare a trecutului prin „recapitularea” scenelor monstruoase care nu pot fi pur şi simplu şterse, ca o urmă de nisip, de valurile vieţii, oricât de vertiginoase ar fi ele, pentru că aceste scene conţin „râvna” dictatorială a bolşevicilor stalinişti de a-şi demonstra teroarea întru a băga frica în oameni până în gemetele oaselor străbune…, dar cărora nu le-a reuşit să înfrângă voinţa de a rezista, a fi, a învinge, până la urmă, prin sacrificile celor de ieri, noi, cei de astăzi ob-inând „mandatul” „liber de agresorii minţii şi sufletului”… „Această lucrare, a mai subliniat Lidia Grosu, „invocă nopţi îngrozitoare ale nesomnului unor timpuri de restrişte penibile, răzbătătoare  până în firul de iarbă al bătăilor inimii pentru a asupri şi a asurzi vocea clopotelor sub turlele bisericilor disperate ale credinţei omului botezat, când pe eşafodul unor ideologii bizare era executat însuşi Dumnezeu…”

Lidia Grosu a  subliniat măiestria autoarei Larisa Turea de a reda  file din viaţa bunicilor noştri, dar şi a unora dintre părinţii noştri, care  sunt vii şi pot reconfirma cele întâmplate. Ei au fost martori oculari, când bătăile insistente sinistre în uşa gospodarilor îi trezea în dricul nopţii, în ceasul întunecimii, acesta transformându-se într-un adevărat calvar de batjocoră infernală în care li se rupea de la gura copiilor ultima fărâmitură de pâine. Sub aşa-numitul termen „colectivizare” se ascundeau de fapt politicile vehemente şi lozincile neanunţate ale distrugerii  unui popor ce nu accepta ocupaţia  sovietelor pro-ruse. În acest sens, autoarea a dat dovadă de un mare efort psihologic şi de mare curaj pentru a spune lucrurilor pe nume, inclusiv despre acele în care minţile unui creştin se întunecau până la acceptarea de către acesta a canibalismului – întru supravieţuire neiertătoare în niciun timp din partea  Celui de Sus –  în timpul foametei artificial organizate de ocupanţii comunişti.

Manifestarea i-a avut în calitate de utilizatori fideli pe ostaşii carabinieri ai Unităţii Militare 1001, responsabil maior Lilia Popov, iar în calitate de invitat special pe poeta Veronica Bumbu, care a vorbit despre itinerarul autobiografic  al scriitoarei Larisa Turea, nume cunoscut nu doar la noi , dar şi departe de hotarele ţării noastre, având în palmares mai multe pagini interesante despre proiectele internaţionale de care a beneficiat în activitatea sa multidimensională.

Potrivit surselor internet, amintim aici că Larisa Turea s-a născut în satul Călineşti, r.Făleşti, pe 29 februarie 1952 în familia lui Nestor, profesor de fizică şi matematică şi a Olimpiei Pleşca (născută Batâr), profesor de geografie şi biologie la şcoala din localitate.

După ce absolveşte,cu medalie de aur,  şcoala din satul Cuhneşti, r. Glodeni, în 1969, intră la Facultatea de Filologie, secţia Jurnalism a Universităţii de Stat din Chişinău pe care o absolveşte cu Magna Cum Laude în 1974 .

De asemenea obţine în 1995 o bursă din partea Guvernului francez în cadrul Programului “Courants d’Est” al Ministerului Culturii din Franţa şi Observatorul de politici culturale, Grenoble, bucurându-se de stagii internaţionale la Institutul Remarque al Universităţii din New York, în 2003, şi la Fundaţia Culturală Europeană din Amsterdam, Olanda.

În perioada 1992– 1994 activează ca Viceministru în cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor al Republicii Moldova.

În perioada 2000-2008 activează ca secretar literar al Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Chişinău, unde fondează Gazeta Teatrului Naţional. Din 2008 până în 2009 este secretar literar al Teatrului “Eugene Ionesco”

Din 1993 până în 2000 Larisa Turea colaborează la catedra de sociologie, ASEM fiind, din 1995 în 2008, cu intermitenţe lector superior, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale comunicării, USM, unde predă Curs special de publicistică literară. Cele mai relevante dintre scrierile sale sunt:

  • Portrete în relief, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1987,
  • Cartea Foametei, Universitas, Chişinău, 1991
  • Cartea foametei, ediţia a doua, revizuită, Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Ecoul demnității în arta poetică

Lidia Grosu 5 Pășind pe aleile vieții și ale artei poetice cu demnitate și plăpândă modestie, Lidia Grosu a reușit să aducă mereu în fața cititorilor versuri pline de sinceritate și curaj. Citindu-i volumele, dar și articolele în care îi susține pe cei la început de cale sau cele de critică literară, se observă ochiul antrenat și neobosit al măiestriei sale de a găsi cheia adevăratelor sensuri artistice.  Continue reading

Lidia Grosu, o viață de poet [Bliț-chestionar]

36729149_1271796599624648_6210226975747866624_nBLIŢ-CHESTIONAR, realizat de Gutiera PRODAN, preşedintele UZPR, filiala Chişinău, artist plastic, cu scriitoarea Lidia GROSU pentru revista Viaţa ta. Continue reading

Ștefan cel Mare – pilon al demnității și culturii naționale

Poetele Lidia Grosu și Veronica Bumbu la Unitatea Militară 1001

Poetele Lidia Grosu și Veronica Bumbu la Unitatea Militară 1001

     Biblioteca „Liviu Rebreanu” în colaborare cu Unitatea militară 1001 (responsbil maior Lilia Popov) au organizat o manifestare dedicată comemorării a 514 ani de la trecerea în eternitate a domnitorului Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare, canonizat la 20 iunie 1992 şi înscris în sinaxar, cărţile de cult etc., cu numele de „Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”.  Continue reading

Demnitatea mână-n mână cu poezia

36741678_2092949220917677_85477618786238464_nEPOLEŢII NE SUNT O MÂNDRIE, de Lidia GROSU

Epoleţii ne sunt o mândrie
Şi sunt clipa noastră în mişcare
Cine-i militar ar fi să ştie:
Epoleţii sunt a sa onoare.

Ziua toată-i semn de întrebare
Şi răspunsuri care nu aşteaptă,
Cine-i militar, e semn că are
Epoleţi – ce sunt a vieţii parte.

Să-i păstrăm cu cinste de-ofiţer,
Să ne protejăm prin ei un nume,
Cântec de speranţă, sunt reper
Şi în fapta bună azi răsună.

REFREN:
Cine poartă epoleţi, e semn
Că respectă legea, disciplina
Şi-n decizii prompte este ferm:
Ţara, ca şi mama,-i numai una

 

CU  NUME  DE  CARABINIER, de Lidia Grosu

Imn carabinierilor

Sunt demn de neamul meu care mă are
Şi limba, şi istoria-mi respect,
Sunt demn să port un nume cu onoare
De carabinier onest, select.
Sunt cetăţean al Ţării pentru care
Doresc seninul larg al unui cer
Şi pentru orice faptă rea mă doare,
Căci port o inimă de carabinier.

Mi-i setea arzătoare de curaj
De omenie şi de verticalitate,
Mă văd printre colegii mei ostaşi
Un carabinier cu echitate.

Păstrarea ordinii vă este-asigurată:
Sunt dîrz şi cinstea-mi e de cavaler,
Cu ochii sunt pe sfânta libertate
Şi lupt pentru un viitor prosper.

Pentru virtuţi, tradiţii şi valoare
Răsună-n mine bucium strămoşesc.
Mă simt nepotul lui Ştefan cel Mare
Şi calea lui eroic o urmez.

 

FEMEIA CEA CU EPOLEŢI, de Lidia Grosu

Femeia cea cu epoleţi
Mă farmecă, precum vioara:
Când o priveşti, viaţă o vezi
Cu tot cu zbucium şi-nălţare.

Femeia cea cu epoleţi
E doamnă,-n primul rând, e mamă
Dar şi colegă-n care vezi
Un sprijin remarcat – de seamă!

Femeia cea cu epoleţi
E-ostaşul care nu încalcă
Legi stabilite – bărbăteşti –
Pe scara vieţii ei de marcă.

Femeia cea cu epoleţi
E-un dans mereu şi-o melodie
Dar şi cadenţa i-o respecţi
Când toată-i militar-magie.

REFREN
În paşii ei e demnitate,
Curaj şi… toată-i bărbăţie.
Zvâcneşte-n ea feminitatea –
Cu epoleţi minunăţie-i!

Scriitorul Ioan Barbu – cu aripi de vultur pe drumul nesfârşit al Golgotei

    Reflecţii pe marginea romanului Vulturul albastru/ L”aquila blu

    Memoria înfruntă toate tăcerile şi devine glas, o voce sonoră auzită peste timpuri, chiar dacă se confruntă cu inchiziţia psihologică a prezentului, atacul din partea unor pseudoistorici, care nu fac altceva decât că “îşi adună cenuşă la turta sa” “pentru a ieşi basma curată” sau a sluji “împăraţilor” timpului lor, având drept ţintă denaturarea adevărului şi “încâlceala iţelor” întru perceperea epocii respective de către generaţiile următoare(“De multe ori istoria minte, dragul meu”, p.29). Dar faptul că Dumnezeu a lucrat cu măiestrie la Lucrarea sa, distingându-l pe om ca sfinţenie între toate celelalte fiinţe şi lucruri („Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7)), la transformarea sa ulterioară într-o “o bucată de humă”, vorba humuleşteanului, rămâne, totuşi, să dăinuie peste timpuri prin CUVÂNT, oferind posibilitate celor vii  să-i audă… pe cei mai vii. Or, sângele nu poate fi înhumat, rămânând să curgă în acelaşi CUVÂNT, pe care urmaşii îl vor valorifica… Misiune, ce-i drept, foarte complicată când nu deosebeşti minciuna de adevăr. Cum s-ă o faci pentru a nu cădea într-o capcană a trecutului_ Să studiezi acest trecut… pagină cu pagină… şi , chiar cu riscul de a cădea, trebuie să te ridici. Cum?

barbu

    Mai multe răspunsuri întru păstrarea calităţilor de Om este romanul bilingv româno-italian Vulturul albastru/ L”aquila blu, apărut la Editura INSPIRESCU, a. 2017 şi semnat de infatigabilul scriitor Ioan Barbu de la Râmnicu Vâlcea. Trebuie să subliniez că este vorba de o poveste cutremurătoare despre luptă,  rezistenţă şi înălţare, dincolo de care rămâne OMUL cu majusculă, inclusiv autorul acestei cărţi, care ne avizează la cele ce ne putem aştepta astăzi, aici şi acum, aceste adverbe reprezentând un tablou al încoronării viitorului prin a ne aparţine prin urmaşi. Ţinând seama de învăţăturile pure ale autorului anonim, spargem inutilitatea fiinţei noastre în cazuri concrete prin asimilarea acestora, pas cu pas, ca şi energie pentru energizare: “Învaţă de la vulturi, când umerii-ţi sunt grei, / Şi du-te la furnică să vezi povara ei… / Învaţă de la floare , să fii gingaş cu ea, / Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa; / Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor, / Învaţă de la toate, că totu-i trecător. / Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci / Să-nveţi prin tot ce piere – cum să trăieşti pe veci (din folclorul norvegian).” Cu acest motou intră în balada patriotismului său dar şi cel al eroilor săi, protagoniştii acestei cărţi, sentiment înalt de iubire pentru tot ce este românesc.

       Pătrunzdu-ne de conţinutul celor 4 părţi ale romanului, inclusiv prologul şi epilogul, cu: “Ardealul sângerând”, “Moartea la Aiud”, “Caietele lui Gyr”, “Puiul de vultur” vă veţi simţi respiraţie întretăiată de tragedia mare a unui popor de a fi geografic, dar şi biologic dezbinat, ciopârţit, asuprit – suferinţă a scriitorului pe care ne-o împărtăşeşete/transmite cu lacrima îngheţată pe pana care nu doar scrie, ci imortalizează cerescul divin pe pământ de la o distanţă considerabilă ca spaţiu şi timp, dar care e atât de distinctă, atât de dragă şi apropiată în digresiunile lirice :”Îngerii prunci înfloresc pe coala albă…”, p.7.

     Dar… şi durerea e distinctă! Cele mai sensibile strune ale sufletului tuturor celor pentru care înalta trăire românească. este una firească va vibra într-o încordată aşteptare la cele ce vor urma , precum de fapt  cea a martirilor despre care scrie: “Viaţa le-a fost ruptă în două, iar visele frânte. Fiecare zi le-a fost o luptă şi un suspin. Dar nu s-au încovoiat nicidecum în faţa duşmanului. S-au dovedit buni ştiutori ai marelui secret al sacrificului: “să dormi o noapte-n iadul roşu / să cazi în el în nemurire”(p.8)

     În roman sunt dezvăluite evenimente, iar pe fundalul acestora – caractere ale  unor personaje/ personalităţi concrete, oameni pe care i-a cunoscut şi iubit autorul. Este vorba de soţii Dumitru Cristea şi Tudora Manea-Cristea – oameni care trezesc admiraţia prin încrederea lor nemărginită în înaltele idealuri şi lupta continuă pentru ele, oamnei prin care vom afla despre alţi OAMENI.

    În descrierea epocilor de groază, întru “sesizarea” lor de către cititor, autorul intervine cu unele explicaţii pe marginea unor noţiuni, cum ar fi Ungaria horthystă – o identificare exclusivistă şi dispreţuitoare nu a poporului ungar, ci a unei clase a acestuia- cu “naţiunea ungară” sau a dictatului de la Viena, “sub titlul de arbitraj”, potrivit căruia “s-au desprins din trupul Ţării 52.243km, cu o populaţie românească de 50,1%din numărul total, cu 8 judeţe din cele 23 ce aparţineau Transilvaniei… La ultimatumumul  U.R.S.S., din 27 iunie 1940, sunt cedate, fără vreo împotrivire, Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, despre care vorbeşte cu atâta durere de neam… Urmează unul după altul actele de cedare a Cadrilaterului, la presiunile din partea Bulgariei şi U.R.S.S., a Transilvaniei, românii fiind impuşi să accepte cetăţenii străine, să fie supuşi unor discriminări, cu închiderea şcolilor naţionale, impunerea altor limbi de comunicare decât cea română etc., etc. Toate acestea nu puteau să-i lase indiferenţi pe adevăraţii români, care sfidau ocupaţia străină.

    Această epocă a înscris pagini ruşinoase de masacrare şi distrugere a românilor şi evreilor, de supunere umilitoare, inclusiv  condamnarea la moarte prin foame şi frig, îşi aminteşte protagonistul Dumitru Cristea prin autor, căci erau suficienţi de mulţi şi mişeii: “După primele zile la Aiud mi s-a produs o puternică stare de şoc. Doamne, câte a mai inventat comunismul să distrugă vieţi şi să le stăpânească sufletele chiar şi după moarte! Una din marile lui invenţii a fost “omul nou, paznicul noii orânduiri, casapul, lucrătorul specializat în torturi, în cruzime excesivă şi crime în lanţ!”.

     Dar… a rezistat şi “a scăpat viu din cea mai cumplită fabrică a morţii”… Au  rezistat şi alţii. I-a ajutat şi poezia – a sa, dar mai ales cea a lui Radu Demetrescu Gyr – de o expresivitate aparte când e vorba de valorile naţionale, el însuşi cucerind titlul de pisc al acestor valori prin gândurile, de toată frumuseţea, acordate de scriitorul Ioan Barbu, acesta reevărsându-şi toţi zorii sentimentelor  divine cu care l-a învrednicit Bunul Dumnezeu, subliniind următoarele: “Principe al poeziei închisorilor, acel om cu suflet cald în care se încrustase toată pătimirea unei generaţii, a animat cu poeziile sale  milioane de români. Versurile lui spulberaseră ziduri de temniţe , erau gloanţe de mitraliere care secerau neghina din lanul verde al ţării. Ele pătrunseseră în cel mai îndepărtat sătuc, intraseră în inimile miilor de Ioni şi Gheorghe, tulburând până la demenţă fiara roţie…”

     În carte mai descoperim şi alţi eroi, unul din ei fiind Atanasie Berzescu, care va înveşnici aceste momente de rea pomină, dar şi chipul îndrăgit al poetului Radu Gyr în cartea sa „Lacrimi şi sânge” :„În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul şi îmbărbătarea deţinuţilor din Aiud. Prin el frumosul şi spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”….

     Pagină cu pagină, veţi deveni parte a acestei cărţi, nucleu al poeziilor lui Radu Gyr, cu văpaia unor “comori”salvate prin memorizare de către deţinuţi, de către Dumitru Cristea, care le-a reconstituit din memorie în număr de 300, transcriindu-le, cu grijă, în trei caiete, pentru oameni de încredere, precum Costică Neicu, redactor…

     Cartea lui Ioan Barbu Vulturul albastru/ L”aquila blu este cea mai minunată capodoperă a ce întruchipează elogiul iubirii de neam, elogiul  iubirii de frumos, dar îndeosebi elogiul poeziei urmărite de asasinii comuniţi pe care, în cele din urmă, i-a învins, înălţându-se deasupra lor prin NEMURIRE…

     Într-un final ne vom adresa multe întrebări, inclusiv cele de felul:“De ce trăim? Care este adevăratul rost al vieţii ? Oare meritam acel sacrificiu al unor oameni consideraţi vinovaţi şi condamnaţi doar pentru faptul că se numeau cu numele adevărat – cel de român? Cine suntem şi unde mergem?”

     …Iar răspunsurile nu vor întârzia să se reliefeze dintre rânduri-gânduri ce ne vor uimi prin claritatea lor şi ne vor sprijini în bunele intenţii de a-i cinsti pe strămoşi cu marea încredere că urmaşii sunt demni de cei al căror sânge dă glas: “Nu cred, domnule, că un pui de vulture va putea ajunge vreodată cioară”(p.101).

     Nici noi nu credem, iubite erou Dumitru Cristea, iubite scriitor Ioan Barbu… Sunteţi demni de a fi  urmaţi de toată LUMEA ROMÂNESCĂ pe acest drum nesfârşit al Golgotei…

Lidia GROSU, poetă, crcetător literar

Chişinău, 19 iunie 2018