Tag Archives: Ana Onica

Camelia Florescu – între Cântec şi Poezie

camelia florescu„Camelia Florescu – între cântec şi poezie” a fost genericul activităţilor literar-artistice desfăşurate recent, cu prezenţa acestei talentate poete şi interprete de muzică uşoară, sosită din România la Chişinău în legătură cu desfăşurarea unor proiecte culturale şi de înregistrare a unui CD. Continue reading

ROMANUL „BOMBOANE COLORATE” A SCRIITOAREI ANA ONICĂ – EXPRESIA „DESTINULUI ZBUCIUMAT” AL UNUI POPOR

Reflecţii pe marginea unor lecturi, de scriitoarea Lidia GROSU

     Gânduri deosebite voi exprima pe marginea creaţiei scriitoarei Ana Onică, autoare receptivă, în toate cărţile pe care le-a editat, la definirea problemelor cu care se confruntă o societate şi identificarea aluzivă a unor soluţii, una fiind sugerată pentru toate situaţiile – păstrarea iubirii pentru aproapele şi cea de viaţă, care sunt foarte importante în realizarea unor obiective.

    bom colorate Trebuie să subliniez că la lecturarea noii cărţi – „Bomboane colorate”, ed. Ro.cart, Bucureşti 2019 – mi-a apărut imaginea clară a tatălui meu, care, pe când îşi făcea serviciul militar (1944-1951), a rămas, la 1947, fără părintele său, devenit victimă a foametei cumplite. Deşi se bucurase de o copilărie întregită de fiinţa ambilor părinţi, i-a simţit lipsa părintelui viaţa întreagă, trăind profunda starea de tristeţe a pierderii şi regăsindu-se în confesiunea-dialog a eului poetuluii anonim, emoţionantă pentru toate timpurile, din cântecul regretatului interpret de muzică populară Tudor Negară, melodie pe care o asculta şi lăcrima ori de câte ori mă ruga să i-o cânt în copilăria mea. Or, aceste versuri sunt mai mult decât concludente în redarea dramei, dar şi a stărilor pe care le trăieşte tânărul Bogdan, protagonistul acestui roman: E linişte în codru verde şi în satul meu,/ Dar tata nu-i de multă vreme şi-l aştept mereu. / Tăticul meu e la război de când eram de- un an sau doi / Şi nu mai vine înapoi, tăticul meu. / Şi mama plânge în năframă de atunci mereu, / Şi din durerea ei de mamă am crescut şi eu / Când ar şi seamăn pe ogor, când aripile cresc în zbor / Îmi arde inima de dor, tăticul meu. / / Să vină tata şi să vadă câte am facut / Pământul întreg ni-i o livadă, cum nu s-a ştiut / Să vadă strugurii din vii, s-asculte cânt de ciocârlii, / Şi jocul acesta de copii, tăticul meu. / linişte şi atâta soare pe meleagu’ntreg / Şi satul a crescut mai mare, dar eu îl tot aştept, / Tăticule, pe care drum? De gloanţe multe şi de fum, / Mai rătăceşti până acum, tăticule! / Tăticule, umdea-ai rămas? Pe drum de gloanţe la popas, / De nu mai vii nici până azi, tăticule!

      Aşadar, dispariţia valorilor, inclusiv a reperelor morale într-o societate în care „banul se află la putere”, indiferenţa faţă de aproapele conduc neapărat la apariţia fenomenelor negative precum: suicidul( „să mor, asta voiam…oricum nimănui nu-i pasă…”, p. 6), alcoolismul („…când nu-şi putea stăpâni emoţiile de spaimă, mânie, revoltă şi nelinişte, îşi întuneca conştientul cu alcool ca să nu mai poată gândi şi simţi durerea…”, p.9 ), nedreptatea („lipsit de dreptul la replică, sub privirile iscoditoare ale oamenilor din staţie, m-am ridicat şi am luat-o la vale…”, p.15), frauda, corupţia, vagabondajul („Era trist că numărul copiilor vagabonzi erau în creştere”, p. 164), indiferenţa („Nepăsarea este o boală gravă ca şi cancerul…, p. 160), exodul în masă şi lucrul la negru peste hotate pe motiv de imposibilitate a familiilor de a-şi asigura existenţa, cu dezmembrarea ulterioară a acestora, coaliţia poliţiştilor cu elementele tenebroase… sunt doar câteva dintre cele mai alarmante relatate de autoarea noii apariţii editoriale.

    Romanul „Bomboane colorate” este asemenea unei electrocardiograme ce înregistrează prin semne grafice „tensiunile” unei societăţi bolnave, care necesită o intervenţie chirurgicală imediată şi a cărei perioadă de convalescenţă/reabilitate depinde de măiestria chirurgului din noi şi de gradul de conştientizare a gravităţii situaţiei. Chiar în cel de-al doilea aliniat al începutului acestei cărţi, informaţia e parcă o telefonogramă-fulger: „Oraşul părea un furnicar, iar oamenii – miile de furnici care alergau haotic înaintea furtunii,cu nori grei de ploaie…(p. 5)” Răsună ca o sentinţă cuvintele naratorului care se identifică cu cele ale autorului, dar are şi un răspuns: ”să mori nu e greu, mai ales când o faci din prostie şi egoism”. (p.6). Dezamăgirile continuu ale protagonistului, rând pe rând, formează o serpentină primejdioasă şi la fiecare cotitură anunţa o cădere dureroasă, îndepărtându-l de repere şi aruncându-l într-un cerc vicios, astfel, în atingerea celui mai înalt grad de percepere a inutilităţii sale „semnându-şi” sentinţa de unul singur – suicidul. Dar… o întâmplarea fericită îi schimbă viaţa radical… Or,  nimic nu este întâmplare… Trebuie doar ca să vrei, în situaţii grave aflându-te, ca să găseşti un răspuns, având o cât de mică încredere că întotdeauna mai poţi schimba ceva, mai poţi fi fericit, deşi, presupus, într-o societate trebuie schimbat ceva sistemic, pentru că „nu poţi fi fericit, dacă vecinul tău moare de foame, p. 43”.

      Romanul „Bomboane colorate” este o poveste în care binele, dragostea triumfa, având un final fericit, deşi drama de care suntem captivaţi implică şi riscurile de a nu mai ajunge la un asemenea final. Or, şi la încheierea romanului, ea va ma continua în imaginarul nostru. Deschidere de epoci din istoria nu prea depărtată, unii dintre cititori se vor revedea în calitate de martor ocular al unor evenimente.

        Noi, generaţia de ieri am trăit clipe de bucurie, fericire visată cu unirea prin podul de flori a celor două maluri de Prut. În Basarabia, fiind îndoctrinaţi de pe băncile şcolii şi supuşi ideilor comuniste falsificatoare, eram o naţiune „inventată” şi considerată „diferită” de cea de peste Prut cu care eram un tot unitar, având aceleaşi datini, tradiţii, istorie, vorbind aceeaşi limbă. Iată de ce în roman este impresionantă scena plină de sinceritate, de firesc, trăită şi transmisă de un copil în timpul în care, recunoscându-i din start „ai săi” pe aşa-numiţii „români” a căror vorbă prin nimic nu se deosebea de a sa, creând o stare de spirit înălţătoare printr-o simplă întrebare ce conţine un răspuns cosmic  eminescian: „Suntem români şi punctum” – „Roxi întrebă: „Tati, mi-ai spus că o să-i vedem pe români… Unde sunt, că… nu-i văd?..”

     Episodic, în roman sunt dezvăluite idei ce ţin de conflictul armat din Transnistria, hărţuiaia tuturor românilor de peste Nistru, dispariţiile misterioase cu final tragic – asasinarea,… aruncarea în aer a podului, care unea cele două maluri, debranşarea de la gaze a populaţiei din dreapta Nistrului etc… Lupta pentru putere a forţelor politice prin mijloace machiavelice; („scopul scuză mijloacele”) şi dezorientarea maselor, pierderea încrederii şi încercarea de a mai schimba ceva, în cazul răului mare şi mic alegându-l pe cel mai mic, în perioada electoralelor – toate acestea sunt redate telegrafic prin apariţia numelui Natalia Morari, analist politic, jurnalistă de rezonanţă, ce despuia minciuna până la adevăr, şi aici este concludent şi cazul „Vad Cubreacov” („dispariţia unui deputat”), exprimat printr-un gând al naratorului, care este mai mult decât o acuzare: „ Interesant, cum poate să dispară un deputat…”

In concluzie:

romanul ne sugerează următoarele idei:

  • familie frumoasă este asigurarea viitorului unei societăţi;
  • iertarea este totul, doar trebuie să auzim periodic postulatul biblic: „Iartă şi vei fi iertat, iubeşte şi vei fi iubit”;
  • în fiecare zi îl putem salva pe cineva, dar avem nevoie de o forţă de convingere, salvându-ne, prin aceasta, şi pe noi;
  • descoperirea oamenilor buni din preajmă, triumful dreptăţii prin iubire, dar şi amintirile luminoase în numele cărora acţionăm decid soarta de mai departe a omului, mobilizat să o schimbe spre bine („Dreptatea este dragostea, iar dragostea este Dumnezeu”, p. 74);
  • relaţia între oameni trebuie să fie una bazată pe respect („Onoarea şi respectul fac legea conduitei”)
  • omul este valoare („Cea mai săracă ţară din lume este cea care rămâne fară oameni, deoarece adevărata bogăţie a unui stat este poporul”…

Or, aici aş mai adăuga: IUBITORUL DE NEAM, care păstrează acest popor…

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar

 

Oaza de abundență culturală [Zilele Bibliotecii „Liviu Rebreanu”]

47111178_924950211044355_5911480131653730304_nZilele unei biblioteci sunt un fir valoros ce ne ţese fiinţa într-un tot unitar de valoare…, o chemare din noi a vieţii spre viaţă  prin emoţiile pe care ni le trezeşte – cele de bucuria de a trăi prin cuvânt şi prin toate artele care ne scutesc de monotonie. Aşadar, Bibliotecii Liviu Rebreanu, acestui lăcaş al cărţii, nu îi este străină nicio altă artă dintre cele 7 sau… 9, dacă luăm în calcul televiziunea şi benzile desenate: arta de la Morris, creatorul lui Lucky Luke, si de la Pierre Vankeer. Or, acest lucru a fost demonstrat printr-un program amplu de activităţi, elaborat de către direcţia acestei instituţii în concordanţă cu interesele utilizatorilor serviciilor acesteia– vizitatori mult aşteptaţi mai ales în zile de sărbătoare. Continue reading

Destine feminine în cărțile Anei Onică

UntitledOamenii au puteri nebănuite, însă când e vorba de femeie, intensitatea acestor puteri, pregnant emoționale, pot atinge culmi înalte, cathartice. Deși pare firavă și vulnerabilă, femeia este capabilă să treacă și peste cele mai neimaginabile momente din viață, fără să fie conștientă de câtă forță are. Anume aceste lucruri au servit dintotdeauna ca sursă de inspirație pentru scriitorii care au abordat femeia în operele lor, iar Ana Onică pare să fi transpus aceste idei cu multă iscusință și priză la public. Continue reading

”Dragostea e cheia speranței” – un motto al creației scriitoarei Ana Onica

onicaPrefaţa cărţii “Magda”

   După lansarea rând pe rând a romanelor ”Forța iubirii-I”,  ”Forța iubirii-II” (în curs de apariție este și ”Forța iubirii-III”, toate aceste trei constituind o trilogie), Suflete-pereche”, cărți ce au făcut-o cunoscută publicului larg pe scriitoarea  Ana Onica  nu numai în Basarabia, dar și în toată diaspora  română,  fiindu-i organizate mai multe prezentări de carte în cadrul întâlnirilor  de rezonanță cu cititorii dornici și pasionați de  trăiri sentimentale culminante , iată că autoarea ne propune  o nouă lucrare, intitulată ”Magda”(Ed. „Liceum”, Chişinău, 2018), apariție editorială în  care,  deasupra  ” izvorului” de probleme  stringente  pe care le abordează,  arborează  aceeași torță a iubirii menită veșnic să  protejeze sufletele rănite, îndeosebi în timpurile de restriște – aflate  sub ”ocupația” rusească bolșevică neanunțată oficial.

    Protagonista romanului, Magdalena Vornicescu, o tânără adolescentă născută într-o familie de intelectuali, rămâne orfană de ambii părinți la vârsta de  15 ani. În posesia ei intră o mapă misterioasă ce conținea niște date secrete din timpul colectivizării forțate de la 1947 –  expropriere a țăranilor  la care participase și  tatăl ei, Anatol Petrovici. Aflat atunci în funcție de prim-secretar raional de partid  și fiind ulterior  suspectat de către  bolșevici pentru că ”falsifica” unele date în favoarea concetățenilor săi,  reușește,  înainte de asasinarea sa,  să i-o transmită fiicei sale – spre a-i găsi un loc tăinuit.

    Între timp, împreună cu mama, lipsite de ”luxul” imobiliar de care se bucuraseră în timpul vieții tatălui, agresate și umilite, sunt nevoite să se mute cu traiul într-o odaie la subsol  afectată de igrasie. În scurt timp, mama, batjocorită de persecutorii soțului ei, cu probleme  grave de sănătate, părăsește această lume cu gândul că va veni și clipa răsplății pentru fărădelegile unora…

    Rămasă la vârsta când încă nu atinsese majoratul, Magda, deposedată de avere,  este  trimisă forțat la o școală-nternat, care seamănă mai mult cu o cazarmă decât cu o instituție de învățământ, aici urmând,  la fiecare pas,  să  te supui  unor reguli nescrise, unor ordine inventate de respectare a ”ierarhiei” semenilor pe categorii de vârstă,  umilirea  persoanei fiind un lucru firesc. Evadarea din internat, violența la care este supusă, chinurile fizice și psihologice prin care trece această tânără amintesc de un film de groază interminabil, de un calvar cu tot infernul unei epoci care se prăbușise asupra ființei ei firave. Visurile  de a se maturiza, de  a-și căuta dreptate devin o obsesie, iar mapa cu actele ”buclucașe” sunt cel mai mare ghinion al  familiei Vornicescu…

   Constituită din 32 de capitole, fiecare dintre ele având un titlu explicativ ce asigură continuitate subiectului, cartea  este un elogiu femeii luptătoare care, distrusă până la căderea  moral-psihologică,  găsește forțe pentru a-și proiecta  aria de afirmare, spațiu în care ține piept vicisitudinilor, reînviază și se înalță asemenea Păsării Phoenix…

   Printre file de istorie, cu întâmplări cunoscute unor generații dintre noi, ele fiind relatate de către părinții și buneii noștri, în care apar biserici pângărite transformate în magazii, în săli sportive,  în case de cultură, spitale etc.,etc.,  cu descrierea unor realități în care au fost mutilate destine prin dezumanizare, teroare, vandalism, foamete, autoarea plăsmuiește tricotul cu efectele scontate ale măiestriei de care dă dovadă,  creând diverse personaje și caractere inedite,  unele – odioase, respingătoare, cu defectele și metehnele lor accentuate, altele – gingașe, candide, nepotolite în atingerea unui vis aproape ruinat, dar păstrându-și calitățile de om, pe care le autovalorifică în cadrul unui  suflu al iubirii abia mocnind, însă nu și stins, ce se transformă ulterior într-o flacără nepotolită a dorului.

   …” Dragostea e cheia speranței”, această afirmație a autoarei Ana Onica e mai mult decât denumirea unui capitol; ea devine un crez propriu al autoarei – înălțător când este vorba de crearea unor personaje pozitive care devin un model întru rezistență  al unui întreg popor…

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar