Tag Archives: Critica literara

În nemișcarea timpului din esențe…

Prefaţa cărţii „Parapământ”

    parapamantCartea de poezie „Parapământ” a autoarei Tatiana Scripa este o imensitate de pulberi din stelele căzătoare ale durerii din care se smulge spre Lumină o tăcere vorbitoare prin „Cuvinte nestinse…”, ce păstrează iubirea în pofida unui adevăr: „Nemoartea nu greșește / Niciodată. / Acest adevăr / L-am înțeles / Când respirația ta / Nu a încăput / În lumea asta imensă…”.

     În nemişcarea timpului din esenţe, eul cucereşte cupola corelaţiei gingăşie-confesiune pentru a-i oferi libertate răsunetului dintotdeauna al clopotului iubirii, tămăduitoare între cei doi – el-ea – ce participă la edificarea / înălțarea cuvântului-trăire: „…Hai, să înălțăm și cuvântul / Din casa cu multe izvoare – / Cu mine, cu tine, cu noi…” (Chemări).

     Într-o „rugăciune a inimii” se transformă declaraţia „te iubesc”, simţire pe care o transmite întregul univers, implicat să determine „gradul” cel mai înalt al aşteptării care încoronează („Te iubesc – Fie, acesta, răspunsul tău…”), eul palpitând într-o explozie de explicaţii manierat-cochete ce surprind printr-o cheie majoră, cu distincte naționale, când este vorba de o… portretizare: „…Mă vei recunoaște / După aerul ce prinde din mers cerul, / Doi ochi în mantaua cu ochi, / O talpă împietrită în talpă, / Și o mică expoziție de scrisori către tine… / Asta, dacă vei dori / Să îmbătrânim împreună, / Într-o toamnă demodată, / Ce vorbește franțuzește, / Poartă rochii englezești, / Și iubește… / Iubește românește. / Uite-s, aici – / Privește!… (Cine sunt…)”.

     „Durerea pare mai blândă dacă este împărtășită cuiva”, afirma H. De Balzac („Cugetări”, București: Ed. Albatros,1979). La impaciența pe marginea pierderii irecuperabile a celui drag, eul sugerează regăsirea în formula „Să nu cedezi…”, dialogul cu Cel de Sus fiind redobândirea rezistenței și a încrederii în Lumina Lui eliberatoare: „Să nu cedezi / când sufletul / te doare… / Nu te opri /când omul drag, / trăind, / pe zi ce trece, moare… / Întoarce-te cu fața / spre Cer, / unde te așteaptă / alinarea Domnului. / Primește-o / ca pe-un răsărit de soare…”.

     Dubla semnificaţie a unor noţiuni  precum ar fi „parapământ”, „parazăpadă” din poezia „Parapământ” („Dă-mi timpul crud să-i scriu un cuvânt, / Lasă-mi amnezia și nu mă îmbăta… / Azi sunt rai, mâine – parapământ, – / Și-acolo, cerșește-mă, să fiu iubita ta…”) incită anotimpurile reci-calzi ale sufletului, cu toată incompatibilitatea în alternarea acestora, să susţină recuperarea stabilităţii eului prin noi resurse nelimitate ale discernământului – cele de valorificare a cucerniciei ce ar răspunde de cultivarea nobleţei prin iertare, dar şi de inutilitatea luptei nedeclarate dintre doi îndrăgostiți ce nu ar avea învingători, și nici sorți de izbândă: „Oameni toleranți…  / Tu – blând și iertător. / Eu – / Neiertătoare?! – / Rana mea prea tare doare… / Nici zăvoare nu mai are… (Gradații temporale)”.

…Cititorului îi rămâne să se resemneze sau nu cu ideea că cele două dimensiuni – pământ și „parapământ” – ne țin aproape de cei ce nu se mai află în preajma noastră, dar a căror prezență o simțim…

Lidia GROSU

Advertisements

Despre romanul „IMINENT” al scriitoarei Nina Soroceanu

 

 

IMINENTSuflet neastâmpărat, neordinară în sensul pozitiv al acestui cuvânt, ca şi orice om de creaţie aflat mereu în căutare de noi idei, autoarea Nina Soroceanu, cunoscută ca şi poetă, publicistă, eseistă, prozatoare, dar şi graficiană, ne surprinde de data aceasta cu un roman ce poartă şi un titlu sugestiv –  “IMINENT”, “, Ed. Lumina, 2018. Subiectul romanului se desfăşoară în zilele noastre, autoarea pledând pentru un dialog dintre trecut şi prezent în favoarea unui viitor remodelat, care ar putea fi interpretat ca şi inevitabilitate a trăirii clipei între oameni cu iubirea de viaţă, aşadar de tot ce este pământesc ca şi iubire de Dumnezeu. Personajele, diferite ca şi portret moral, psihologic şi fizic, pozitive şi negative, secundare şi principale, atractive sau respingătoare, fiecare cu povestea sa, le descoperim în diverse situaţii conform etichetei acestora. Continue reading

Clepsidra ce încape arta de a fi

(Reflecţii pe marginea creaţiei poetei Victoria Fonari)

     Victoria Fonari este iubitoarea de străbatere a frumosului, alegându-şi calea de dialog cu sinele prin  intermediul a trei dimensiuni: cea de profesoară, de cercetător literar şi arta poetică, astfel cucerind simpatia nemijlocită a zeiţei Minerva şi a zeului Apolo şi dedându-se deopotrivă patronajului mobilităţii minţii şi a flexibuilităţii imaginarului. Cu alte cuvinte, calea spre centrul spiritual al planetei Schambala îi este una deschisă. Deschisă pentru că primele două dimensiuni o înviorează pe cea de-a treia, profesoara tentându-i pe învăţăcei să cucerească miezul cuvântului prin lecturi, cea dea doua – să se pătrundă de aria lui de interpretare, cea de-a treia ordonându-l pe cititor la dezvăluirea efectelor imaginarului ce implică receptarea mesajului şi plauzibilitatea re-trăirii celor transmise de eul artistic, fie prin metaforă sau printr-un gând fracturat pe care-l numim areal poetic.

Victoria-Fonari-1

     În poezie debutează cu „Zbor în antiteză”(2000),care marchează această trecere sau înaripare spre o altă formă de existenţă a eului – una flexibilă, spre deosebire de caracterul rigid în ştiinţă (amintim aici de monografii, studii „Factor intelectual şi sentimental în creaţia lui A. Busuioc (2001), Hermeneutica literară(2007), Proiecţii ale mitului în creaţia lui V. Teleucă, L. Butnaru, A. Suceveanu)), alternând cu dulcele fior din „Sarea pasiunii” (şi aici aş sublinia despre pasiunea şi tendinţele spre ceva irealizabil de moment, dar care presupune acea nouă încărcătură de intensitate pentru un „happy hand” al iluziei) şi cu intensificarea vizibilităţii, din perspectiva  spectroscopului din fiinţă a fenomenelor în „Umbra fulgului” (2014), aceasta reflectându-se printr-un schimb de energii, ca alternativă în „Aleile de corali”, o lume splendidă a unei fantezii de poveste de care este inspirat eul liric şi care ne îmbogăţeşte lumea reală

    Recenta carte a Victoriei Fonari – „Fericirea din clepsidră, Ed. PapiruSMedia, 2018, este un salut realizat între „ieri” şi „azi” prin zâmbetul de bucurie ca punte între aceste două dimensiuni întru asigurarea continuităţii, lege nescrisă, dar onorată („Zâmbetul unui nou-născut este zâmbetul universului / care înfloreşte indiferent de e întrebat sau nu” („Ave, viaţă”)

    Precum şi în alte volume de versuri apărute anterior, Victoria Fonari creează o poezie revigoratoare în cadrul exteriorizării, luminile sufletului, prin sentimentul de tristeţe ce îi veghează eul („Eu am coborât din fisura luminii / Cunosc doar stihia apei sărate…”), invocând stabilitatea notelor de optimism (..Iar acum lacrimile / urcă din labirintul ocular la lumină”, Plânge sufletul, p.21)

    Poeta pledează pentru păstrarea vieţii ca miracol, în care marele miracol este iubirea, indiferent de contracţiunile involuntare şi convulsive între timpi ce doar o consolidează cu regalul nou al trăirii: „…Şi timpul uneori îi întâlnea / Alteori îi despărţea / Iar azi în spectrul de tăcere / Ei se priveu / Se sărutau / Atingerile lor strigau / Să tacă gura, poruceau / Şi de la capăt iar porneau” (Parabola iubirii, p.102)””pe nou:

    În lume romantică iluzia nu mai este  o percepţie a falsului, ci un contur al visului realizabil în care abstractuul devine ceva concret, lucrurile, fenomenele sunt ghidate de fiinţa universală ce le asigură un dialog, contactul devenind tăcerea zborului. Or, zborul, în discursul liric, este o transcedere a eului în lumea dorită, iar evantaiul de stări – o plusvaloare a acestei dimensiuni: „: …Un albatros trăieşte zborul / Mi l-a arătat iubitul… / Şi am simţit cum mâna lui / Se lungeşte asemeni aripii de albatros / Orizontul îl absoarbe şi el mă cheamă să vin cu el / Are nevoie de numele meu… / Numele meu este stare / Îmi place să zbor / Pe valuri de mare” (Un albatros îmi spune pe nume, p.104)

    Într-o dezordine a dezmembrării cuvintelor, naşterea altora este prezidată de „Jocul din solstiţiu”, eul ordonându-şi fiinţa întru creativitate şi lăsând dezbaterile la tema absolutului pentru alte timpuri, concluzionând: „Nu se distinge decât ce este viu / Şi zburdă pe foaie de hârtie”, p.105

    Fascinaţia absolutului din noi ne ţine în vizor, avem nevoie doar de autodescoperiri identificându-ne predilecţiile şi dezvoltându-le – „să nu uităm de esenţa ce se ascunde în fiecare” p.91.

     Poezia nu obligă, ci îl trezeşte la viaţă deopotrivă atât pe autor cât şi pe consumator. Ea poate fi o sărbătoare a simţurilor, la fel cum al gândului ce îl elucidează, poezia poate fi o pur şi simplu “înmugurire de cuvinte” în concepţia autoarei Victoria Fonari, prin care să se reflecte neputinţa eului de a rezista în faţa lor când ele se transformă în tablouri, interpretarea fiind  punctată de fiecare cititor în parte, la fel precum şi pledoaria pentru ea, iar plasticitatea , sensibilitatea, lumina  fiind  caracteristicile care o domină…., p. 85

     Cioplind cu dăruire de sine şi iscusinţă în piatra cuvântului, poeta ştie să desferece cele mai pure surse  ale emotivităţii. Lumina şi zborul sunt două calităţi ale poeziei care denotă rosturile, esenţa vieţii – numai cu lumină în suflet poţi recepta şi transmite lumină (potrivit Sfintei Scripturi – „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”).

    Meditaţiile emană optimism chiar şi în cazul solitudinii, al tristeţii, stării de melancolie.

    Plasticitatea versurilor, lirismul lor ne copleşeşte prin omenesc şi frumos. Neîmpăcarea cu imperfecţiunile realităţii sunt gravitate de aura versului plămădit cu vervă de stările aprinse la focul  visului din aceeaşi stofă romantică; „viaţa stelelor mai trăieşte în sufletele noastre” Aşadar, poezia este o cale ce conduce spre / din marea lumină a umanismului, a latinităţii. Să păşim pe această cale şi să ne sporim bucuria generată de ceea ce ar putea să se împlinească – reducerea la minimum a cataclismelor de tot felul şi apropierea de lumină prin adevărul cuvântului, fapt ce îl denotă esenţialmente poezia Victoriei Fonari.

Lidia GROSU, scriitoare

 

 

 

 

 

Anunțat vânător de iluzii…

     Prefaţa cărţi, semnată de Lidia Grosu – ”Imagini sub impuls”, autor Mihai Savin, Iaşi: Ed. Studis, 2019, ISBN 978-606-8-0111-1savin mihai Mereu cu o tendință spre senzaționale solitudini autorizate de toamnele a căror plămadă este și cărora li se supune, cântându-le ditirambi (în poemele:”a mea toamnă”, ”absență”, ”aleluia” etc.), poetul Mihai  Savin pretinde, în îmbrățișări de metaforă, și alte ipostaze decât cea de ostatic al izolării, autodivulgându-și intențiile de a se regăsi în calitate de stăpânitor de noi meserii, așadar de trăitor de superioare emoții: ”azvârl pe melancolie o corabie de hârtie / zbătându-se în sfera înfometată a iluziei. / pe coli albe păstoresc cuvinte tăinuite… / pașii mi se împotmolesc în bărbi de ierburi, / în jar de iubiri aprind margini de trăiri nebănuite(”Cumva roz, cumva mov”). Linia melodică a melancoliei (”…absența în noi naufragiată  / hai, s-o pictăm cu umbra cuvintelor gri! / o altfel de pictură de când tăcerea dintre noi e zarvă / și la reîntoarcerea cultului asistăm, / răpuși de cuvinte(”absența”)) alternează cu cea a notei înălțimilor misterioase (”prin noaptea asta nesupravegheată de stele/teamă mi-e că aș călca macii de lângă șosele.(”alo,omenirea?”), prin care, lăsându-se însușit fiorul creației, apare gustul culorii fericirii izbucnite deasupra sumbrului cu efectele absenței într-o realiate: ”acolo la tine, / mă retrag din gustul însingurării / spre mâna ce mi-o întinzi. / ea miroasă a dragoste neumblată / și a fereastră deschisă / spre emoția ascunsă sub iedera ce spumegă, / pe pereții dinafară(”acolo la tine”).

    Anunțat vânător de iluzii, asumându-şi toate disputele cu posibilii stropi de lumină, dar și riscurile de a-i risipi peste drame recitite pe pagini de uitare(” am renunțat a mai crede în ceva de amintit”(”de câteva zile”)), eul se regăseşte pe rol de dojană a unor rătăciri (ori plăsmuire a acestora) într-un dans imuabil al presentimentului întâmplărilor neașteptate – poate, chiar vindecătoare, diferite de cele ce îl construiesc în cotidian: ”prin percuția sentimentului / emoțiile mi le las să-și facă de cap, să-mi plece / la vărsătoarea vieții aproape. / gânduri sustrag din începuturi / și grozav alerg și mă pierd de șirul lumii neștiut / când împrejurul-mi deschide / o altă fragedă dimensiune / și eu rechemări de sfere culeg /și speranțe împing cu mâna / spre risipa cugetului adunat pe masă / riscându-mă reclama vidului / că ajung că mutilez absențe-n strigăt(” ego”).

   Poezia lui Mihai Savin este, întâi de toate, o mobilizatoare desprindere ludică – pe scară, în urcuş – de închisoarea unor goluri epuizante ale realităţii-mirişte, cu ţăpuşe străpungătoare ale dezacordurilor de vioară (”un ferment de moarte / prin aurore jelește defectele viori / și eu în clar angajament  / cu iubirea de peste noapte,/necazul degrabă îl voi suporta pe umăr /mai atent”(”astral”), spre o „lume-n culme” ce vizează iluzia fremătată de potop de dorinţe, cadru al unei realități în care preţul fericirii este negarea conflictelor în dialog cu sinele: ”totuși, cu memoria unui pas eu încerc lume-n culme./cu iluzii tefere mă cațăr de esența stelelor dune… / accent de-a lungul arăt prin silabisiri de frunze primare /cedându-mi visul material în sigură moarte și-n negare(azi 22 aprilie)).

    Într-o nestăvilire de îndoieli, cu ochiul clarvăzătorului care își sonorizează ”adevărurile ce se plimbă cu mâinile la spate / pe lângă noi” (”cu ochii aceștia sub frunte năruiți sonori, am dat contururi și esențe lumii împrejur” sau ”… pe schele de emoții eu cântec urcat,/ nedoborât de vânt, înaltului eram fidel(”cu ochii mei”), eul este responsabilizat de misterele ce se pot întâmpla, așteptare în care sunt evităte trucurile nefavorabilității în deschiderea spre sufletul universului și culorile optimismului pe care le posedă și prin care este accesată divinitatea: ”cad aurore roz-mov din acelea fericite, / ca și cum iubirea m-ar căuta iară /  să mă despacheteze de singurătate…/ o, și ce mai singurătate…!”(”de câteva zile”).

    Întreaga confesiune lirică a poetului Mihai Savin, cu titlul ”Imagini sub impuls”, demnă de un ”cerșetor de singurătăți / adunând chipuri de furtuni/ și gesturi speriate de pustiu”, dar și pe potriva acestuia, rămâne o filosofie a vieții, un arhipelag de meditații în care, debarcând, cititorul va urmări linia zborului eului ce nu s-ar abate, oricât de dificilă ar părea calea, acesta redescoperindu-se ”în culoarea iluziilor ce-și rotesc aripi(”ego”)” și distingându-și propria muzicalitate a ființei prin care nu ar da greș în alegerea obiectivelor:”și din câte mă încearcă știu doar că…/ obositele vertebre îmi sunt orgi / și lumii încă răsun, mat și sobru. / în gest sublim prin bucuria lunii trec / fără a mă reține vreo înfricoșare”(”cumva roz, cumva mov”)). Or, această ulterioară autodefinire poetică, întru evitarea unor eventuale polemici, vine în contextul reflecțiilor subsemnatei pe marginea valoroasei cărți de poezie ce nu te lasă indiferent, rândurile ce urmează constituind și un crez poetic fervent al autorului: ”…poemul meu aproape e limbaj de cer,/ e conturul unui neînțeles ce adie / doar în direcția gândului echinifer, / e sinelui zburare  de sferă portocalie. / e geamul gotic deschis spre viață / după ce demnitatea nopții lasă / rouă înflorită așa până-n faianță / și-n subteranul nării atom apasă. / el pune forme pe cadru de venin / deznoadă sublim dintr-o operă de artă; / alungă țipătul cuvintelor din destin, /capcane de introspecții grav poartă. / vă rog să nu-mi decapitați poemul, / nu-mi murdăriți murmurul, gândul, / ce-n mine a crescut și vrea externul /nu-mi pătați trecutul nici curândul.(„criticilor mei”).

Lidia Grosu, scriitoare

Poezia lui Efim Chicu – un solilocviu al rezistenței de neam

Reflecţii pe marginea cărţii de autor „Umbrela singurătăţii”

      efim chicu poza    Poezia are tot atâtea definiţii câţi poeţi încap în ea. Noua carte, „Umbrela singurătăţii”, apărută la Editura „Pontos”, 2018 şi semnată de poetul Efim Chicu, prin însuşi titlul ei ne propune un evantai de sensuri ale ideii enunţate, această „umbrelă” oferind spaţii largi unei filosofii a vieţii, ]n’elepciune care, într-o ambianţă distinctă cu limbajul poetic, multitudinea de tropi, devine acea vestimentaţie sigură a gândului aflat într-o armonie cu emoţia ;i pe care o numim POEZIE.

     Suflet de pedagog, poetul oferă întrarea în noua sa carte printr-o „Caligrafie” (p.8) a chipului profesorului îmbătrânit de griji, rămas „mamă pentru toți, dintr-un cătun”, mereu cu ochi vii pe viitorul unei „guri de rai” („pe la noi frumosul încă naşte…”), ameninţată de situaţia demografică deplorabilă, de exodul în masă („ați zburat ca pasărea prin lume, / fericiți sau, poate,-ndurerați…”), de educaţia în care nu se mai investeşte („şcoala, ca şi viața, ni-i închisă, / nu ajunge număr de boboci….”), de înstrăinarea ochiului omenesc de tot ce este frumos, „demodat” în cercul „noii generaţii” („…cei noi nu vor de la trecut / să ia învățătură… ( Moravuri, p.74))”,  pentru care altele sunt „valorile” şi pe care le bicuieşte cu vehemenţă poetul, adevăratele riscând să le pierdem într-o dezumanizare ce ne absoarbe: „Mai deasă ura devenind / Răreşte omenia, / A fost şi e fără sfârşit / În lume lăcomia…” (p.74)”. Răvaşul adresat generaţiei prezentului şi viitorului conţine aceleaşi triste constatări ale eului, dar nedefinite până la capăt, alte gânduri, nezdrumicate încă de notele pesimiste, roind tot atât de harnic la floarea vieţii, precum albinile la pomul înflorit întru a investiga dorul ce a mai rămas pentru un anotimp al renaşterii de neam:” Țara nu se lasă pe vecie, / Ieşi din ea cu dor de-a reveni. / În oglinzi de n-ai copilărie, / Viața în zadar o vei trăi.  / ȚARĂ se rosteşte cu mândrie. Patria, lipsită de plural, / Dacă ți se pare puşcărie, / Nu ai fost decât un criminal. / Țări pe jumătate nu există / / Orice ciob e parte din întreg, / Cât ar fi ființa mea de tristă, / Patria nu pot să mi-o aleg. („Ţară și destin”, p.134)

     O reactualizare a unor imagini cutremurătoare inedite sunt versurile în care surprindem sufletul şi ochiul omenesc nesupus robotizării, sensibilitatea la tablourile ce i se dechid şi de care nu este străin, amintind de omul ca tot unitar cu natura, dar îndeosebi cu acea care are şi caracter naţional, în scenă perindându-se fauna şi flora naţională şi chiar instrumente naţionale ce intonează melodia întru rezistenţă:„Într-o pădure cu stejari / Se logodesc cireşi amari / Și căpriori învață pui / Să-ntreacă fuga lupului. / Se-aud mierluți şi cintezei / Ciocnind în ouăle din tei. / Iubitei sale un arici / I-a pus în ace licurici. / Într-o poiană nişte flori / Fac expoziții de culori. / Se-aşteaptă mulți admiratori, / Acordă greierii viori…. (Întâlnire, p.130)”

     Un continuu „Moment poetic”, amplificat de instantanee ce sunt glorificate de imaginarul care provoacă o explozie de emoţii, ne transferă periodic într-o oază a confortului, eul liric avizându-ne de raportul de beatitudine prestabiliti între om şi divinitatea spre care acesta ar pretinde, sufletul fiind acordat la cosmosul şi muzica din el a cuvintelor ce ne monitorizează: „Îmi cresc metafore-n aripi / Și mi le-nfoaie visul. / Coroana Domnului, de ghimpi, / Deschide Paradisul / Oglinda vieții să mi-o şterg / Cu a iubitei ie, / Pe sticla Cerului alerg / Scăldat în poezie.(Moment poetic, p.129). Dar acest „moment poetic” suferă „schimbarea la faţă” pe măsură ce tematicile, motivele literare se transformă într-o inducţie magnetică de proporţii, eul declanşându-se în solilocvii nepărtinitoare la dezastrul naţionalului. Astfel, catedra fiind cea a pedagogului intolerant la prostia omenească, poetul din el, care este Efim Chicu, „resuscitează respiraţia”, invocă strămoşii şi amplasează accentele ironice pe cel mai mare defect al „plaiului nostru mioritic / de străini îmberbecit”, dar şi pe  cel al conaţionalului rătăcit din iniţiativă proprie în scena largă a „Circului” vieţii: ”Traşi prin neguri de cuvinte / Și pleoştiți de false ploi, / Nu avem în țeastă minte / Să mai fim stăpâni pe noi. / Se supun la circ dresării / Mioritici pui de lei, / Unde eşti, Ștefan al Țării? / Unde sunt ghiogarii tăi?,(Circ, p.131)”… Poetul constată prostia din naştere şi trădarea momită de aceasta(„vin mancurții la domnie / din a proştilor vânzări…), comparaţiile fiind o ploaie torenţială de revoltă şi sufocare a eului(„au trecut şacali prin turme / şi omizile prin neam…”) prin care se subliniază teribilitatea pierderii demnităţii („nici țânțarii nu mănâncă /sângele de om vândut…”), dar şi semnificaţia lecţiei trecutului pronunţată prin îndemnul subtil de a arunca o privire peste umărul timpului, conştientizând: „mor bolnavi de Românie / cei mai scumpi basarabeni., (Prezent, p128)”.

     Noua carte a poetului Efim Chicu este un conglomerat de reflecţii despre natura omului, a viabilităţii acestuia prin trăiri de intensitate, niciodată considerate demodate, arhaice în vreun timp. Versurile lui au menirea de a revigora deşertul unui suflet, sugerându-i spaţiul imens al iubirii de Dumnezeu, de valori general-umane, de bun-creştin, punctul-forte de pornire şi de revenire fiind dorurile (”merg pe puntea unui dor, / din trecut spre viitor…, p.127) – de neam, Ţară, naţional –  prin care, dacă le avem, ne mai rămâne o şansă întru a renaşte şi a învinge. Celelalte motive ale dorului, cu toate ipostazele – de iubit, iubită, mamă, tată – ar fi doar complementarele omului împlinit prin primele, spre care pretinde permanent eul artistic şi prin care sugerează autoinstruirea prin seninul „Crez” întru o răvăşire a trecutului şi a infinitului din el prin care ne coagulăm înălţarea: Pe plaiul meu, ba verde, ba cărunt, / Nici râme fără Patrie nu sunt / Și grâul, dar şi spinul din salcâm / E rod român. / Cât Domnul îmi va ține ochiul treaz, / Să-mi fericească lacrimi pe obraz, / Cât mie voi putea să-mi fiu stăpân, / Voi fi român.!(Crez, p.10)”.

Lidia GROSU, scriitoare

Poezia lui Vitalie Răileanu – o oaza a solitudinii revigoratoare

  Noua apariţie editorială a poetului Vitalie Răileanu (cunoscut mai întâi ca şi critic , istoric literar, profesor universitar, dar şi în calitate de director al Bibliotecii „Onisifor Ghibu”) „File din jurnalul de bord (al unui marinar cardiac), Ed „Arc”, 2019 este o punte de legătură cu celelalte cărţi de poezie editate anterior, inclusiv: „Imun la naupatie”, (Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2014), „Poeme de pe faleze”, Ed. Vinea, 2015, „Străin printre ape”, Ed Junimea, 2016, autorul continuând reflectarea motivului „călătoriei marine” de lungă durată a eului, mutual-răsunătoare în libertatea acestuia de a cuprinde largul în care chiar şi aparenţele, deşi înşelătoare, rămân o şcoală a vieţii. Spaţiu cu totul divers al contrariilor în care se pretinde depăşirea la nesfârşit a zbuciumului, marea, oceanul rămân şi locul de căutare a sensurilor adânci întru asigurarea unei desăvârşiri sperate: „încep să-mi amintesc / cât de uşor / reuşeau atâtea să-mi scape / când prin mări şi oceane  / fiind un străin printre ape / împărţeam nepăsător irisul visului, p.56

    vrVolumul de versuri ar insista pe ideea că orice refugiu în metafizic nu poate fi o călătorie a nimicului în timp, ci o fascinantă ordonare a gândului spre ceea ce nu poate fi întâmplare, acesta reconstituind fluxul luminos în care tot timpul odihneşte Ludwig van Beethoven cu „Imnul bucuriei”: „te invit / aşază-te pe aceste pietre mai lucioase / decât în ochii de ciclop / şi ajută-mă să culeg cioburile notelor muzicale / care n-au încăput / în singurătatea şi bucuria mea / e liniştea nopţii berlineze…, p.16”.

     Poetul Vitalie Răileanu îşi protejează şi în continuare edificiul constant pentru un eu liric singular în spaţiul inedit – cel al apei – ce ar presupune, în primul rând, crearea unei armonii a omului cu mediul ambiant, potrivit adepţilor artei feng shui, şi o ascultare, prin acest remediu, a vibraţiilor universului, prioritară în acest scop devenind forţa înălţării prin iubire, renaştere ce ar elimina căderea, incertitudinea, haosul existenţial între cele două extreme – viaţă şi moarte:  „mă voi agăţa de ancora / cu patru gheare / şi patru inimi / să simt puterea furtunii de mare…, p. 59”

     Dintr-o inconfundabilitate a cheiului „Linişte”, în care „toate se clasează, desfăcând învelişul prezentului, aruncându-mă către pânza zilei de mâine” (p.5), fiecare notă melodică ulterioară a versurilor îşi atribuie scara „triştilor fericiţi” („ei sunt trişti / doar că… / se visează cei mai fericiţi, p. 12), care este una maximă întru spargerea cheiului-extremă „Nelinişte”, în care bântuie frământarea pentru succesiunea ireversibilă a fenomenelor („timpul a început să fugă / fuge pe lângă mine / şi-n toate rămâne doar un suspans unduit…, p.8 ”) şi răzbaterea spre „Dimineaţa cireşului înflorit” – un arhipelag al viselor adăpostite de lumina anotimpului ce ar putea să se menţină spaţiu constant al unui continuu zbor, de la un suflet la altul, ce musteşte de roade în cadrul dorinţelor asumate: „Aceste dorinţe cu cireşi înfloriţi / vor merge cu noi / până în anotimpul culesului cireşelor coapte, / trebuie numai să le ştim a culege, / cireşele, / să învăţăm să le semănăm sâmburii iarăşi şi iarăşi / acolo unde le stă bine, / pretutindeni, pe unde am păşit…, p. 14

    Iubirea ca şi sentiment suprem şi fidelitatea ca şi calitate umană ce-i asigură acestuia rezistenţă constituie împreună o forţă în stare să învingă pe însuşi Poseidon-ul dezlănţuirilor interioare până în cel de-al nouălea val pentru a-i face loc bucuriei pănă în firescul celui „de-al nouăle cer” al acesteia: „vom lua această lume cu noi / construind din nisipuri albe / şi scoici de perlă neagră / Oraşul apelor din visul tău / apoi / vei fi cea mai fericită., p.66

     Transparenta sinceritate a eului, calea sinuoasă de cunoaştere a celor enigmatice, ameninţătoare uneori, care i se aştern acestuia  („înotam în apa neştiută / spre lancea de coral şi alga arătoasă, p. 34”), continua lui vindecare pe seama tăcerii („ eu tac / şi sunt mai puternic decât un etambou de la pupă”, p.38) în care renaşte spiritul creator ca şi regenerator de idei şi stări, – toate acestea ne oferă infinitivitatea demersurilor unor anotimpuri revigoratoare pentru suflet, fie şi din perspectiva solitudinii numită „străinătate”, dar care apelează poezia…

Lidia Grosu, scriitoare

ROMANUL „BOMBOANE COLORATE” A SCRIITOAREI ANA ONICĂ – EXPRESIA „DESTINULUI ZBUCIUMAT” AL UNUI POPOR

Reflecţii pe marginea unor lecturi, de scriitoarea Lidia GROSU

     Gânduri deosebite voi exprima pe marginea creaţiei scriitoarei Ana Onică, autoare receptivă, în toate cărţile pe care le-a editat, la definirea problemelor cu care se confruntă o societate şi identificarea aluzivă a unor soluţii, una fiind sugerată pentru toate situaţiile – păstrarea iubirii pentru aproapele şi cea de viaţă, care sunt foarte importante în realizarea unor obiective.

    bom colorate Trebuie să subliniez că la lecturarea noii cărţi – „Bomboane colorate”, ed. Ro.cart, Bucureşti 2019 – mi-a apărut imaginea clară a tatălui meu, care, pe când îşi făcea serviciul militar (1944-1951), a rămas, la 1947, fără părintele său, devenit victimă a foametei cumplite. Deşi se bucurase de o copilărie întregită de fiinţa ambilor părinţi, i-a simţit lipsa părintelui viaţa întreagă, trăind profunda starea de tristeţe a pierderii şi regăsindu-se în confesiunea-dialog a eului poetuluii anonim, emoţionantă pentru toate timpurile, din cântecul regretatului interpret de muzică populară Tudor Negară, melodie pe care o asculta şi lăcrima ori de câte ori mă ruga să i-o cânt în copilăria mea. Or, aceste versuri sunt mai mult decât concludente în redarea dramei, dar şi a stărilor pe care le trăieşte tânărul Bogdan, protagonistul acestui roman: E linişte în codru verde şi în satul meu,/ Dar tata nu-i de multă vreme şi-l aştept mereu. / Tăticul meu e la război de când eram de- un an sau doi / Şi nu mai vine înapoi, tăticul meu. / Şi mama plânge în năframă de atunci mereu, / Şi din durerea ei de mamă am crescut şi eu / Când ar şi seamăn pe ogor, când aripile cresc în zbor / Îmi arde inima de dor, tăticul meu. / / Să vină tata şi să vadă câte am facut / Pământul întreg ni-i o livadă, cum nu s-a ştiut / Să vadă strugurii din vii, s-asculte cânt de ciocârlii, / Şi jocul acesta de copii, tăticul meu. / linişte şi atâta soare pe meleagu’ntreg / Şi satul a crescut mai mare, dar eu îl tot aştept, / Tăticule, pe care drum? De gloanţe multe şi de fum, / Mai rătăceşti până acum, tăticule! / Tăticule, umdea-ai rămas? Pe drum de gloanţe la popas, / De nu mai vii nici până azi, tăticule!

      Aşadar, dispariţia valorilor, inclusiv a reperelor morale într-o societate în care „banul se află la putere”, indiferenţa faţă de aproapele conduc neapărat la apariţia fenomenelor negative precum: suicidul( „să mor, asta voiam…oricum nimănui nu-i pasă…”, p. 6), alcoolismul („…când nu-şi putea stăpâni emoţiile de spaimă, mânie, revoltă şi nelinişte, îşi întuneca conştientul cu alcool ca să nu mai poată gândi şi simţi durerea…”, p.9 ), nedreptatea („lipsit de dreptul la replică, sub privirile iscoditoare ale oamenilor din staţie, m-am ridicat şi am luat-o la vale…”, p.15), frauda, corupţia, vagabondajul („Era trist că numărul copiilor vagabonzi erau în creştere”, p. 164), indiferenţa („Nepăsarea este o boală gravă ca şi cancerul…, p. 160), exodul în masă şi lucrul la negru peste hotate pe motiv de imposibilitate a familiilor de a-şi asigura existenţa, cu dezmembrarea ulterioară a acestora, coaliţia poliţiştilor cu elementele tenebroase… sunt doar câteva dintre cele mai alarmante relatate de autoarea noii apariţii editoriale.

    Romanul „Bomboane colorate” este asemenea unei electrocardiograme ce înregistrează prin semne grafice „tensiunile” unei societăţi bolnave, care necesită o intervenţie chirurgicală imediată şi a cărei perioadă de convalescenţă/reabilitate depinde de măiestria chirurgului din noi şi de gradul de conştientizare a gravităţii situaţiei. Chiar în cel de-al doilea aliniat al începutului acestei cărţi, informaţia e parcă o telefonogramă-fulger: „Oraşul părea un furnicar, iar oamenii – miile de furnici care alergau haotic înaintea furtunii,cu nori grei de ploaie…(p. 5)” Răsună ca o sentinţă cuvintele naratorului care se identifică cu cele ale autorului, dar are şi un răspuns: ”să mori nu e greu, mai ales când o faci din prostie şi egoism”. (p.6). Dezamăgirile continuu ale protagonistului, rând pe rând, formează o serpentină primejdioasă şi la fiecare cotitură anunţa o cădere dureroasă, îndepărtându-l de repere şi aruncându-l într-un cerc vicios, astfel, în atingerea celui mai înalt grad de percepere a inutilităţii sale „semnându-şi” sentinţa de unul singur – suicidul. Dar… o întâmplarea fericită îi schimbă viaţa radical… Or,  nimic nu este întâmplare… Trebuie doar ca să vrei, în situaţii grave aflându-te, ca să găseşti un răspuns, având o cât de mică încredere că întotdeauna mai poţi schimba ceva, mai poţi fi fericit, deşi, presupus, într-o societate trebuie schimbat ceva sistemic, pentru că „nu poţi fi fericit, dacă vecinul tău moare de foame, p. 43”.

      Romanul „Bomboane colorate” este o poveste în care binele, dragostea triumfa, având un final fericit, deşi drama de care suntem captivaţi implică şi riscurile de a nu mai ajunge la un asemenea final. Or, şi la încheierea romanului, ea va ma continua în imaginarul nostru. Deschidere de epoci din istoria nu prea depărtată, unii dintre cititori se vor revedea în calitate de martor ocular al unor evenimente.

        Noi, generaţia de ieri am trăit clipe de bucurie, fericire visată cu unirea prin podul de flori a celor două maluri de Prut. În Basarabia, fiind îndoctrinaţi de pe băncile şcolii şi supuşi ideilor comuniste falsificatoare, eram o naţiune „inventată” şi considerată „diferită” de cea de peste Prut cu care eram un tot unitar, având aceleaşi datini, tradiţii, istorie, vorbind aceeaşi limbă. Iată de ce în roman este impresionantă scena plină de sinceritate, de firesc, trăită şi transmisă de un copil în timpul în care, recunoscându-i din start „ai săi” pe aşa-numiţii „români” a căror vorbă prin nimic nu se deosebea de a sa, creând o stare de spirit înălţătoare printr-o simplă întrebare ce conţine un răspuns cosmic  eminescian: „Suntem români şi punctum” – „Roxi întrebă: „Tati, mi-ai spus că o să-i vedem pe români… Unde sunt, că… nu-i văd?..”

     Episodic, în roman sunt dezvăluite idei ce ţin de conflictul armat din Transnistria, hărţuiaia tuturor românilor de peste Nistru, dispariţiile misterioase cu final tragic – asasinarea,… aruncarea în aer a podului, care unea cele două maluri, debranşarea de la gaze a populaţiei din dreapta Nistrului etc… Lupta pentru putere a forţelor politice prin mijloace machiavelice; („scopul scuză mijloacele”) şi dezorientarea maselor, pierderea încrederii şi încercarea de a mai schimba ceva, în cazul răului mare şi mic alegându-l pe cel mai mic, în perioada electoralelor – toate acestea sunt redate telegrafic prin apariţia numelui Natalia Morari, analist politic, jurnalistă de rezonanţă, ce despuia minciuna până la adevăr, şi aici este concludent şi cazul „Vad Cubreacov” („dispariţia unui deputat”), exprimat printr-un gând al naratorului, care este mai mult decât o acuzare: „ Interesant, cum poate să dispară un deputat…”

In concluzie:

romanul ne sugerează următoarele idei:

  • familie frumoasă este asigurarea viitorului unei societăţi;
  • iertarea este totul, doar trebuie să auzim periodic postulatul biblic: „Iartă şi vei fi iertat, iubeşte şi vei fi iubit”;
  • în fiecare zi îl putem salva pe cineva, dar avem nevoie de o forţă de convingere, salvându-ne, prin aceasta, şi pe noi;
  • descoperirea oamenilor buni din preajmă, triumful dreptăţii prin iubire, dar şi amintirile luminoase în numele cărora acţionăm decid soarta de mai departe a omului, mobilizat să o schimbe spre bine („Dreptatea este dragostea, iar dragostea este Dumnezeu”, p. 74);
  • relaţia între oameni trebuie să fie una bazată pe respect („Onoarea şi respectul fac legea conduitei”)
  • omul este valoare („Cea mai săracă ţară din lume este cea care rămâne fară oameni, deoarece adevărata bogăţie a unui stat este poporul”…

Or, aici aş mai adăuga: IUBITORUL DE NEAM, care păstrează acest popor…

Lidia GROSU, poetă, cercetător literar