Prefaţa cărţi, semnată de Lidia Grosu – ”Imagini sub impuls”, autor Mihai Savin, Iaşi: Ed. Studis, 2019, ISBN 978-606-8-0111-1savin mihai Mereu cu o tendință spre senzaționale solitudini autorizate de toamnele a căror plămadă este și cărora li se supune, cântându-le ditirambi (în poemele:”a mea toamnă”, ”absență”, ”aleluia” etc.), poetul Mihai  Savin pretinde, în îmbrățișări de metaforă, și alte ipostaze decât cea de ostatic al izolării, autodivulgându-și intențiile de a se regăsi în calitate de stăpânitor de noi meserii, așadar de trăitor de superioare emoții: ”azvârl pe melancolie o corabie de hârtie / zbătându-se în sfera înfometată a iluziei. / pe coli albe păstoresc cuvinte tăinuite… / pașii mi se împotmolesc în bărbi de ierburi, / în jar de iubiri aprind margini de trăiri nebănuite(”Cumva roz, cumva mov”). Linia melodică a melancoliei (”…absența în noi naufragiată  / hai, s-o pictăm cu umbra cuvintelor gri! / o altfel de pictură de când tăcerea dintre noi e zarvă / și la reîntoarcerea cultului asistăm, / răpuși de cuvinte(”absența”)) alternează cu cea a notei înălțimilor misterioase (”prin noaptea asta nesupravegheată de stele/teamă mi-e că aș călca macii de lângă șosele.(”alo,omenirea?”), prin care, lăsându-se însușit fiorul creației, apare gustul culorii fericirii izbucnite deasupra sumbrului cu efectele absenței într-o realiate: ”acolo la tine, / mă retrag din gustul însingurării / spre mâna ce mi-o întinzi. / ea miroasă a dragoste neumblată / și a fereastră deschisă / spre emoția ascunsă sub iedera ce spumegă, / pe pereții dinafară(”acolo la tine”).

    Anunțat vânător de iluzii, asumându-şi toate disputele cu posibilii stropi de lumină, dar și riscurile de a-i risipi peste drame recitite pe pagini de uitare(” am renunțat a mai crede în ceva de amintit”(”de câteva zile”)), eul se regăseşte pe rol de dojană a unor rătăciri (ori plăsmuire a acestora) într-un dans imuabil al presentimentului întâmplărilor neașteptate – poate, chiar vindecătoare, diferite de cele ce îl construiesc în cotidian: ”prin percuția sentimentului / emoțiile mi le las să-și facă de cap, să-mi plece / la vărsătoarea vieții aproape. / gânduri sustrag din începuturi / și grozav alerg și mă pierd de șirul lumii neștiut / când împrejurul-mi deschide / o altă fragedă dimensiune / și eu rechemări de sfere culeg /și speranțe împing cu mâna / spre risipa cugetului adunat pe masă / riscându-mă reclama vidului / că ajung că mutilez absențe-n strigăt(” ego”).

   Poezia lui Mihai Savin este, întâi de toate, o mobilizatoare desprindere ludică – pe scară, în urcuş – de închisoarea unor goluri epuizante ale realităţii-mirişte, cu ţăpuşe străpungătoare ale dezacordurilor de vioară (”un ferment de moarte / prin aurore jelește defectele viori / și eu în clar angajament  / cu iubirea de peste noapte,/necazul degrabă îl voi suporta pe umăr /mai atent”(”astral”), spre o „lume-n culme” ce vizează iluzia fremătată de potop de dorinţe, cadru al unei realități în care preţul fericirii este negarea conflictelor în dialog cu sinele: ”totuși, cu memoria unui pas eu încerc lume-n culme./cu iluzii tefere mă cațăr de esența stelelor dune… / accent de-a lungul arăt prin silabisiri de frunze primare /cedându-mi visul material în sigură moarte și-n negare(azi 22 aprilie)).

    Într-o nestăvilire de îndoieli, cu ochiul clarvăzătorului care își sonorizează ”adevărurile ce se plimbă cu mâinile la spate / pe lângă noi” (”cu ochii aceștia sub frunte năruiți sonori, am dat contururi și esențe lumii împrejur” sau ”… pe schele de emoții eu cântec urcat,/ nedoborât de vânt, înaltului eram fidel(”cu ochii mei”), eul este responsabilizat de misterele ce se pot întâmpla, așteptare în care sunt evităte trucurile nefavorabilității în deschiderea spre sufletul universului și culorile optimismului pe care le posedă și prin care este accesată divinitatea: ”cad aurore roz-mov din acelea fericite, / ca și cum iubirea m-ar căuta iară /  să mă despacheteze de singurătate…/ o, și ce mai singurătate…!”(”de câteva zile”).

    Întreaga confesiune lirică a poetului Mihai Savin, cu titlul ”Imagini sub impuls”, demnă de un ”cerșetor de singurătăți / adunând chipuri de furtuni/ și gesturi speriate de pustiu”, dar și pe potriva acestuia, rămâne o filosofie a vieții, un arhipelag de meditații în care, debarcând, cititorul va urmări linia zborului eului ce nu s-ar abate, oricât de dificilă ar părea calea, acesta redescoperindu-se ”în culoarea iluziilor ce-și rotesc aripi(”ego”)” și distingându-și propria muzicalitate a ființei prin care nu ar da greș în alegerea obiectivelor:”și din câte mă încearcă știu doar că…/ obositele vertebre îmi sunt orgi / și lumii încă răsun, mat și sobru. / în gest sublim prin bucuria lunii trec / fără a mă reține vreo înfricoșare”(”cumva roz, cumva mov”)). Or, această ulterioară autodefinire poetică, întru evitarea unor eventuale polemici, vine în contextul reflecțiilor subsemnatei pe marginea valoroasei cărți de poezie ce nu te lasă indiferent, rândurile ce urmează constituind și un crez poetic fervent al autorului: ”…poemul meu aproape e limbaj de cer,/ e conturul unui neînțeles ce adie / doar în direcția gândului echinifer, / e sinelui zburare  de sferă portocalie. / e geamul gotic deschis spre viață / după ce demnitatea nopții lasă / rouă înflorită așa până-n faianță / și-n subteranul nării atom apasă. / el pune forme pe cadru de venin / deznoadă sublim dintr-o operă de artă; / alungă țipătul cuvintelor din destin, /capcane de introspecții grav poartă. / vă rog să nu-mi decapitați poemul, / nu-mi murdăriți murmurul, gândul, / ce-n mine a crescut și vrea externul /nu-mi pătați trecutul nici curândul.(„criticilor mei”).

Lidia Grosu, scriitoare