O zi la bibliotecă/eseu

Locul III la Concursul de eseuri Ce am facut azi la bibliotecă?

Secțiunea copii în cadrul campaniei Fii deștept! Ia un card inteligent.

     E miercuri dimineață, mă simt plictisită. Și dacă mă plictisesc, atunci ce fac? Merg la biblioteca din cartier. Acolo mintea și corpul meu sunt mereu ocupate. Timpul acolo zboară înainte să te dezmeticești.

      Și iată-mă-s în ușa bibliotecii. Găsesc un locușor și-l ocup victorios. Lângă mine stă un puști care își face temele. Trag cu ochiul spre caiețelul deschis, scrie ceva informație despre un soi de ciuperci, probabil e pentru biologie.

       Eu sunt elevă în clasa a VI-a și pentru că aici m-am obișnuit să vin cu doamnele educatoare încă de când mergeam la gradiniță, am locurile mele preferate. Le cunosc și pe doamnele bibliotecare, sunt “de-ale casei”.  Îmi place și atmosfera de aici. Aici găsesc o sumedenie de cărți. Unele sunt amuzante, altele educative, unele foarte romantice, altele tragice. În orice caz, toate sunt mult mai bune decât emisiunile de la televizor.

      În primele ore ale dimineții, sala pentru copii s-a umplut cu un grup de pici mai măricei de la o gradiniță. Moderatorul le-a vorbit despre Chișinăul de azi și Chișinăul de altădată. Copii au ascultat cu atenție cele povestite,  după care au răsfoit cărți cu ilustrate despre Chișinău și, nu în ultimul rând, au recitat și poezii cu aceeași tematică. Tot ei și-au mărturisit impresiile despre locurile vizitate în Chișinău. La sfârșit, au avut și o excursie virtuală pe străzile orașului, prin muzee, teatre.  Au plecat încă prinși în discuție despre capitala țării în care trăiesc.

     Pe la ora mesei, o altă sală a primit un alt grup de elevi ai unui liceu din același cartier. Lor li s-a prezentat o lecție interactivă cu genericul Oameni și locuri dragi. În cadrul lecției, moderatoarea le-a prezentat diferite imagini tematice. Tinerii au fost activi, au interacționat, au comentat. A fost o lecție aprinsă, cu discuții inteligente. Mi-a plăcut să-i ascult, să-i urmăresc fără sa intervin, chiar dacă mi-a fost greu. După ce au părăsit sala, în așteptare erau alți elevi pentru a-și ocupa locul. La acest grup m-am alaturat și eu. Aceștia erau pregătiți pentru a explora niște experimente științifice, învățarea unor noi aplicații IT. Spațiul pe care l-am creat noi s-a transformat într-un adevărat laborator creativ. În spațiul de creație, niște copilași mai micuți, insoțiți de mamicile lor și ghidați de o doamnă cu mâini dibace, au confecționat din hartie și lipici buburuze, fluturași. În acel spațiu era mare forfotă și râsete de copii.  Își folosesc timpul interesant și util.

      Se aude clopoțelul de la ușă, îmi îndrept privirea spre ea și vad un bătrânel cu pălărie, în mână ținea o pungă. Scoate din ea două cărți pe care i le întinde bibliotecarei. După care se așează pe un fotoliu și începe să citească niște ziare. Trece ceva timp și deschide un subiect de discuție cu doamna bibliotecara. Bătrânul pare fericit și zâmbește sub mustață.

      Ce am observat eu azi la bibliotecă e că utilizatorii apreciază biblioteca nu numai pentru colecția impunătoare de cărți pe care o găsesc aici, dar și pentru a interacționa și cu alte persoane, pentru a socializa.

       Astăzi, bine-cunoscuta frază a unui bibliotecar care le spune vizitatorilor să păstreze liniștea este atât de departe deja de realitate. Aici timpul este petrecut inteligent, altfel, într-un mod diferit, interactiv și creativ. Biblioteca trebuie sa fie un loc al cunoașterii, nu doar al lecturii. Tot ceea ce se face în bibliotecă este atât de util și pe interesul tuturor indiferent de vârstă. Biblioteca trebuie sa fie ca o insulă de liniște. Omul când vine la bibliotecă trebuie să simtă ca pășește într-o altă lume, o lume diferită de cea care e la școală, la serviciu, pe stradă sau acasă.

Cojocaru Cristina-Arina, 12 ani, Liceul Teoretic „George Calinescu”

Mulțumirea de sine (podcast)

Lumea are culorile dispoziției noastre…
Mulțumirea de sine este o valoarea de care oamenii au nevoie pentru o viață împlinită, dar pe care adesea nu o valorifică în situațiile din viața lor. Atunci când atitudinea este mulțumitoare, poți să trăiești din plin dragostea de muncă, dăruirea și plăcerea de viață.
Aceeași situație poate fi privită cu îngrijorare sau cu dragoste – doar noi putem alege să ne schimbăm atitudinea așa încât să trăim cu bucurie. Noi singuri suntem plăsmuitorii propriului destin…

Continue reading

Femei cu destine impresionante

De-a lungul istoriei, femeia a fost sursa de inspirație pentru opere de artă celebre din literatură, pictură, sculptură, muzică. Nu este de mirare, considerând faptul că frumusețea este considerată o trăsătură distinctivă femeii, iar esteticul este fundamentul artei. Totodată, multe femei, deși li s-a imortalizat corpul sau atitudinea, au rămas în anonimat. Astăzi vom vorbi despre femei ale căror nume au fost întipărite în cărți și ale căror destine au impresionat o lume întreagă.

Continue reading

CASA CUVÂNTULUI CARE NE UNEŞTE

Interviu realizat  cu poeta, doctor în economie Doina GURIŢĂ, lector universitar la Catedra Marketing a Universităţii  „Petre Andrei” din Iaşi, România

 Consemnare Lidia Grosu

L.G.

În calitate de invitată specială la evenimentul organizat de Biblioteca Liviu Rebreanu, cu genericul „Casa  Cuvântului care ne uneşte”, aş dori să vă fac o succintă prezentare, deşi publicul cititor din Republica Moldova vă cunoaşte în calitate de poetă. 

Distinsă doamnă Doina Guriţă, vă salut în acest mediu online, adresându-vă dumneavoastră şi tuturor participanţilor la întâlnirea noastră de astăzi, cu prilejul Sărbătorilor Naţionale, alese urări de sănătate, bucurii, creştere în cuvânt,  iubire de carte şi de Limba noastră cea Română!

Aşadar, Doina Guriţă, cu o  Casă a Cuvântului în care „locuieşte” şi pe care o explorează dublu profesional – ca şi literat, poetă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autoare a 5 cărţi de poezie, dar şi specialist în domeniul economiei (cu zeci de articole ştiinţifice, studii, manuale, teze), cadru didactic, doctor, lector universitar la Catedra Marketing a Universităţii  „Petre Andrei” din Iaşi–  tuturor acestor domenii, ipostaze dăruindu-li-se şi conferindu-le totalmente demnitate umană prin  puntea de legătură, Cuvântul.

Anticipat dialogului propriu-zis, dragă prietenă, în numele cititorilor de la Chişinău vă felicit  şi vă aduc un omagiu către ziua de naştere, pe care aţi sărbătorit-o recent, prin acrostihul „Doina din mine”pe care îl voi citi şi în care, sper, am imortalizând portretul moral şi spiritual al poetei Doina Guriţă:

Acrostih

Doina din mine-i un cântec de dor… / O mamă în inima mea-ntinereşte  / Istorii de viaţă,-mpletite-ntr-un zbor, Nuntind al emoţiei miez, ostăşeşte./ Arde-n miresme al timpului mers / Gura lui tace simbrii achitate  /Unor umbrite, pe plete de vers,  / Răni, –  ce nu-şi strigă durerea vreodată. / Inofensiva din mine tăcere  / Ţărm al iubirii devine-n cuvânt:  / Auzi-l! El  demnitate-ţi conferă! (Lidia Grosu)

L.G.

– Dragă , distinsă doamnă Doina Guriţă, repetat, la mulţi ani!

Dialogul nostru de astăzi este axat pe semnificaţia cuvântului, acel care constituie Casa noastră comună – Casa Cuvântului care ne uneşte. În acest context, ce ar însemna  pentru dumneavoastră cuvântul?

D.G.

– Vă mulţumesc pentru urări! Sunt fericită că aţi organizat un asemenea eveniment online, eu fiind protagonistă. Sunt onorată şi, la rându-mi, vă felicit  cu prilejul Sărbătorilor Naţionale şi vă doresc multă sănătate şi continuitate în lucrurile frumoase pe care le faceţi.

„La inceput era  Cuvantul…”,  şi este suficient pentru un gând bun. Cuvântul este veşmântul fiinţei noastre, este templul sufletului. „Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar, în ideea ei generală, este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”, sublinia marele poet Mihai Eminescu (Fragmentarium, Bucureşti, 1981, p. 241).

L.G.

– Care sunt preferinţele de bază în Casa Cuvântului în care „locuiţi” şi cum îl încadraţi în „Patria Limbii Române”, cea a lui Nichita Stănescu, dar şi a noastră, a tuturor celor care o vorbesc ? Mă refeream  la poezia dvs., în primul rând, care este cea a unei mânuitoare a peniţei de aur, cuminte înălţând versului castelul religiozităţii, dar şi la lucrările de prestigiu în domeniul ştiinţei marketingului.

D.G.

–  Încă înainte de a exista România, patria s-a definit prin limbă. Mihail Kogălniceanu definea patria la 1843,  la Iași, ca toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește.

Pentru alții, limba a fost chiar patria, amintind de Nichita Stănescu, poetul care o venera: „Patria mea este Limba Română”. Firește, zicerea aceasta are un context al ei: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” Și… mai departe: „Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Ce patrie minunată e această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea o are! Această observație, această revelaţie, am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”.

La fel exprima acest lucru şi Emil Cioran: „Noi nu trăim într-o țară, noi trăim într-o limbă”.

Şi poetul, preotul Alexie Mateevici, care este – să nu uităm – autorul textului renumitului imn actual de stat, spunea, la 1917, cu aer de adevăr sacru, aşa cum îi stă bine unei feţe bisericeşti: “N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu vorbim degeaba”.

În lectura Anei Iftodi, Daniela Ciupac, Valeria Cârlan, liceene la Liceul Teoretic “George Călinescu”, răsună următoarele poezii semnate de Doina Guriţă: “Mă bucur”, “Lui Nichita…”, “În vis”…

L.G.

– “A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică”, amintesc repetat de marele poet Nichita Stănescu. Ca şi om al scrisului, dragă poetă Doina Guriţă, cum e să trăieşti această zi de duminică în fiecare zi şi ce aşteptări aveţi de la ea? Se justifică oare în neosteneala poetului şi cercetătorului Doina Guriţă de a i se dărui  cu satisfacţia trăită?

D.G.

– Pentru mine limba este un organism viu care evoluează: se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit drept mijloc de comunicare. Pe de altă parte, limbile, ca și popoarele, nu mor niciodată. Prin urmare, limba noastră este cel mai important izvor istoric viu, aflat la îndemâna tuturor, mărturisitor al romanității românilor. Prin latinitate ne-am păstrat individualitatea în „marea slavă” în care ne aflăm și ne-am legat și re-legat mereu de civilizația occidentală, de unde ne tragem ființa și rostul în această lume.

Simt, scriu, gândesc, trăiesc şi iubesc în limba mea, aşadar, viaţa mea este o Duminică fără sfârşit  si îi muţtumesc Domnului pentru acest lucru, rămânând în ipostaza de căutător, dar şi cea de descoperitor în poezia ”Căutări”

“Mor şi renasc / Mă culc. / Mă amestec / Oniric / Albastru/ Visez şi adorm / Visul se scurge / În tine /  viitor / Şi iarăşi mor. / Sper să nu uit / Să renasc. / Nu doar primăvara / Iarna / De sub gheaţa lumii / Şi toamna / Din galbenul mort / Al frunzei de nuc / De fapt mai închis / Ca în vis, / Visul de mai devreme / Din vară. / Norocul meu nu sunt eu / Ci altă primăvară eternă / Îţi spun şi ţie secretul / E realitatea, nu e visul / Mărturisesc./ Să ştii / Hristos a Înviat. / Şi de atunci e primăvară.” (Doina Guriţă)

L.G.

–  “Poetul este donator de sânge la spitalul cuvintelor”, mărturisea filosoful, poetul Lucian Blaga. În contextul în care  se acceptă  diverse curente literare, iar fiecare poet devine un stil, care ar fi  pledoaria Doinei Guriţă  şi pentru ce definiţie a poeziei ar pleda?

D.G.

– „Poezia este muzica sufletului”, afirma marele Voltaire, şi este oaza mea de linişte şi de încărcare spirituală, este ca o rugăciune. Eu sunt o romantică incurabilă şi aşa voi rămâne până la chemarea deplină. Sunt adepta poeziei clasice, a poeziei care transmite un mesaj puternic în puţine cuvinte ,dar şi a versului alb de bună calitate.

L.G.

– Poezia   Doinei Guriţă este una inofensivă, revărsându-se  în sufletul cititorului râuri de bunătate, aspiraţie  spre lumină şi frumuseţe, concomitent, nu de rare ori,  traversând munţi de tristeţe,  stare care deloc nu traumează, ci asigură înălţarea, prin rugă, spre Dumnezeu. Se pare, nu aţi accepta decât această pace cu sinele şi cititorul. Şi totuşi, dragă poetă Doina Guriţă, sunteţi o conformistă sau nonconformistă în cazul în care vorbim de limbajul trivial ce a pătruns în literatură şi pe care îl acceptă  unii poeţi întru o “libertate”, dacă o putem numi astfel, a exprimării? Care este părerea dvs. la acest capitol?

D.G.

– Vă mulţumesc pentru reflecţiile asupa poeziei mele, pentru alese epitete, distinsă, minunată poetă, dragă inimii mele, şi vă felicit pentru tot ceea ce faceţí cu  atâta har şi binecuvântare!

 În ceea ce priveşte uzitarea unor cuvinte triviale în poezie, eu nu aş mai numi un asemenea text poezie, aşadar, nu sunt de acord, ci chiar totalmente contra pentru utilizarea expresiilor indecente, a unui limbaj licenţios nu doar în poezie, ci şi în proză.

Iată una dintre poeziile mele – „FARĂ CUVINTE” –  care argumentează dezacordul cu o realitate tristă, dar şi care ar exprima clar atitudinea mea: „Mâncăm fără de saţ / Trăim fără de har / Muncim fără de hotar / Şi ne sfârşim în şanţ / Cădem mult prea uşor / Ne istovim de bine / Gândim rău de oricine / Spurcăm un dormitor / Ucidem prunci în pântec / Vărsăm sânge de sfinţi / Ne apucăm în dinţi / Ne bucurăm de sfârtec / Consum, consum, consum / Fără zăgaz topire / Curmăm, fără oprire, / Şi transformăm în scrum

 L.G.

– Un element de superstrat în actualitatea de zi cu zi este influenţa altor limbi, îndeosebi celei engleze, asupra limbii române, fenomen de altfel criticat în toate timpurile. În creaţia Doinei Guriţă nu am observat o influenţă a vocabularului străin. Ce părere aveţi la acest compartiment şi ce le-aţi sugera tinerilor învăţăcei?

D.G.

– Avem cea mai frumoasă şi muzicală limbă. Au confirmat-o predecesorii noştri şi noi doar susţinem, dezvoltăm, promovăm această idee. Altfel spus, românii și-au putut menține identitatea, fiindcă și-au prețuit mai mult limba decât viața! Ce elogiu mai frumos poate fi adus limbii noastre și, odată cu aceasta, poporului care a creat-o și a conservat-o ca pe o „comoară”?

Românii sunt români, în primul rând, datorită limbii lor.

Să fim naţionalişti aşa cum sunt francezii. Amintesc de Franţa pentru că în această ţară am făcut stagii de cercetare în timpul doctoratului şi am reuşit să-i cunosc şi să le apreciez iubirea de patrie. Dar şi alte popoare işi apară limba  şi nu acceptă ca în teritoriul lor să fie oprimată limba pe care o vorbesc de către limbile altor etnii, naţionalităţi.  Să nu uităm că Eminescu numea, în sinteză, ca specific al limbilor adevărate, “Măsurariul civilizaţiei unui popor… care înseamnă o limbă sonoră, aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic – sentimente

L.G.

– Este cunoscut faptul că limba unui popor e în continuă transformare. Oficial, începând cu anul 2011, ziua de 31 august a fost decretată ca Zi a Limbii Române în toată România, la Chişinău ea fiind sărbătorită din anul 1989. Cum credeţi, care este semnificaţia acestei sărbători în spaţiul în care limba română a fost mereu la ea acasă, adică în România, nefiind supusă mutilării prin calchieri, arhaisme, regionalisme?

D.G.

            – Da, aşa este. Limba română are necesitatea de a se dezvolta continuu şi peste tot, în toate regiunile româneştei.  Milioane de cetăţeni români vorbesc limba română, se adaugă cei din diaspora, din comunităţile care se află în Serbia – Voivodina, în Republica Moldova, în Israel, în fostele ţări ale Uniunii Sovietice, unde deportările masive au creat comunităţi importante de vorbitori de limbă română, şi toate acestea sunt şi trebuie să fie  susţinute prin activităţi importante, pe care le apreciem acum, fiind legate de demersurile Ministerului de Externe, ale Institutului Cultural Român, ale Institutului Limbii Române. Aş sublinia activităţile organizate în diferite capitale – Bruxelles, Chişinău, Lisabona, Londra, Madrid – cele care au derulat în comunităţile de care vorbeam – pe Valea Timocului, la Vidin, la Ismail, în Ucraina.

Trebuie însă să avem în atenţie şi mai departe dezvoltarea lectoratelor de limbă română, de cultură şi civilizaţie, cât şi acel program al Institutului Limbii Române pentru ore de limbă, de cultură, de civilizaţie, care se adresează elevilor români înscrişi la şcoli din afara graniţelor, dar şi programul de burse destinate studenţilor români, dar doar burse, care înseamnă participarea la programele de studiu în limba română.

Un gând aparte merită personalităţi care au contribuit la reînvierea limbii române în Republica Moldova. Să ne închinăm în fața înaintașilor noștri: regretatul Grigore Vieru, care în 1986 a alcătuit și editat antologia „Mama, graiul”, regretații Valentin Mândâcanu şi poetul Dumitru Matcovschi, primul fiind autorul nemuritorului eseu „Veșmântul ființei noastre”, iar al doilea, aflat în funcția de redactor-șef al revistei „Nistru” – care l-a publicat, în anul 1987, dând dovadă de mare curaj, poziţie civică, iubire de limba română. Mari merite îi aparţin academicianului Nicolae Dabija, poet, scriitor, care s-a aflat în fruntea Mişcării de Eliberare Națională din Basarabia, inclusiv prin  ziarul „Literatura şi arta”, al cărui redactor-şef era (şi este, desigur!), unul dintre primele ziare tipărite cu grafie latină, care, ajuns la un tiraj-record,–  de la 2000 de exemplare (în a. 1986) la cel de 260000 de exemplare în 1989-90 –era considerat „ziarul literar cu cel mai mare tiraj din Europa”. De menționat că deja la 15 iunie 1989, cu aproape trei luni înainte de adoptarea Legii privind trecerea la alfabetul latin, la iniţiativa lui N. Dabija săptămânalul „Literatură și Artă”a fost tipărit cu grafie latină.

 Grație lor și multor altor adevărați fii ai Neamului astăzi avem frumoase generații care vorbesc o prea frumoasă limbă română!

L.G.

– Muzica cuvintelor dvs. este, în primul rând, religiozitate. Aţi ales să scrieţi poezie nu cum este în vogă, ci cum vă solicită sufletul, şi nu doar al dvs. Ce calităţi distincte credeţi că ar fi necesare pentru a păstra aşa-zisa “ospitalitate”a  Casei Cuvântului?

D.G.

– Cred că printre alesele calităţi ar fi vorba de  iubirea necondiţionată de aproapele tău, dăruirea… A fi tu însuţi, cu firescul ce-ţi aparţine, fără vreun efort anume.

“Limba este domeniul (templum), adică locul de adăpost al Fiinţei”, afirma Martin Heidegger (Originea operei de artă, Bucureşti, 1982, p. 252).

Cred cu tărie că cel mai important lucru este credinţa în Dumnezeu, şi restul vine de la sine… Poezia mea „LUMINA DE DAMASC” este un argument în acest sens: „Străbat cărări presărate cu spini / Mă întorc din ţara cu lapte şi miere / Revin, cu lacrimi, printre străini / Să-mi curăț abisul de fiere. / Sângele, şiroaie, pe cărările tălpii / Pământul îl soarbe cu sete bolnavă / Spinii aruncaţi în drum par nişte săbii / Şi de sunt pe uscat… sunt epavă / Deodată lumina de Damasc luceşte nisipul / Zefirul îmi pune aloe, smirnă şi vin peste răni. / Ţepuşa e scoasă şi-mi desferecă timpul / Şi încep a vedea ale cerului vămi. / Genunchii pătrund adânc în lespedea arsă / Făcând cu osul rotund noi morminte. / Şi strig către cer: „vreau la masă; / La cină de taină cu Tine, Părinte” (Doina Guriţă).

L.G.

Ce sfat le-aţi da poeţilor începători?

D.G.

– Să citească mult, să se întoarcă la rădăcini, să creadă în Dumnezeu-Creatorul. Le-aş sugera să fie ei înşişi: curajoşi  în apărarea patriei, a limbii, să îşi aleagă modelele cu atenţie şi să constriască frumos societatea pe care ne-au lasat-o prin jertfă înaintaşii noştri.

L.G.

– Sunteţi o personalitate cunoscută în Republica Moldova, iar cărţile dvs. sunt parte a patrimoniului Bibliotecii Naţionale „V. Alecsandri”,  a Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu”, a Bibliotecii „Onisifor Ghibu” şi a celei  de la  Universitatea de Stat din Moldova.

Care ar fi mesajul dvs. în adresa prietenilor, cititorilor din Republica Moldova,  şi în special celor care astăzi v-au urmărit graţie organizării acestei întâlniri online de către Biblioteca Liviu Rebreanu?

D.G.

–  Sunt aşa de fericită că eu am fost cea „ aleasa” şi vă mulţumesc mult, mai ales că eu am origini în Repubica  Moldova (strabunicul meu s-a născut şi a trăit în RM). Apoi vă simt mai puri, mai drăgăstoşi. Cănd vin la Chişinău, şi nu numai, râuri de dragoste revărsaţi asupra mea… mă întorc acasă (dincolo de Prut) cu inima plină de energie pozitivă. În RM cerul parcă este mai aproape de pământ, iar Dumnezeu ne mângâie frunţile!…Vă iubesc şi aştept ziua reuniriiîn care aş putea veni pe jos pâna la Chişinău! Doamne Ajuta! Iar poezia mea, în concluzie, ROMÂNIE CENTENARĂ, rreflectă această stare: „Românie stropită cu sânge de sfinţi, / De copii ce-au lăsat la vatră părinţi, / Cu lacrimi de prunci şi de mame vădane  / De soţii rămase acasă sărmane. / Românie iubită de veşnicul cer / De adâncul ce-aprinde stele ce pier, / De lumina ce mângâie câmpul măiastru / Şi de dorul ce plânge în codrul albastru. / Românie mare, sfântă ca lacrima vieţii  / Pe tine te cântă cu doruri poeţii. / Printre atâtea urări şi doriri centenare,  / Eu te rog să revii în hotarele tale.(Doina Guriţă)

L.G.

– Vă mulţumim, distinsă poetă, doctor Doina Guriţă! Vă dorim sănătate, forţă creatoare, inspiraţie, noi cărţi şi vă mai aşteptăm în cadrul unor întâlniri cu cititorii din Republica Moldova, şi în special cu cei de la Biblioteca “Liviu Rebreanu”!

Consemnare Lidia GROSU

Seria “Împreună”, ep. 2. Dragonul nervișorilor (Podcast)

Vă mai amintiți de Ema și Eric? Sunt cei doi pofticioși poznași, care învață lucruri noi împreună. Călătoriile lor din cartea “Împreună”, semnată de Ioana Chicet-Macoveiciuc, sunt pline de umor și de lecții de viață.

Continue reading